Oameni, oameni, si iar oameni. Sunt om si m-am nascut in mijlocul oamenilor, zi de zi ma ciocnesc cu ei, ma invart in jurul lor, si n’am cum sa raman indiferenta in trecerea mea. La randul lor si ei se ciocnesc de mine si ma intreb daca cineva se opreste in trecerea lui pe langa mine, sa stea si sa vada ceva special in legea mea de om.

M-am obisnuit cu oamenii, toti ne-am obisnuit cu noi. De multe ori ceilalti sunt oglinda in care noi ne uitam si tot imaginea noastra se formeaza, pt ca de multe ori suntem la fel. Insa in acelasi timp am impresia ca ratacesc nedumerita printr-un musuroi de furnici de toate dimensiunile... furnici care au fiecare cate o ocupatie si intr-un mod sau altul au o povara pe spate... adesea, ca si acum, am impresia ca inca nu am cunoscut toate speciile de oameni sau si mai sfasietor pt mine, ca am crezut ca am reusit sa intru in misterul vietii omului de langa mine, credeam ca am ajuns sa-i observ fiecare detaliu, sa-i stiu valorile, sa stiu lucrurile care il bucura si cele ce il intristeaza, sa stiu ce culori ii infrumusetea existenta, sa stiu cat de departe de nori vroia sa ajunga, am crezut ca-i pot citi tacerea din suflet, sau sa-i scriu formula pentru schitarea zambetului pe fata lui cunoscuta asa de bine. Credeam ca visele lui imi erau cunoscute, credeam ca-i cunosc framantarile si poveriile ce poposeau in fiinta lui. De fapt credeam in el, credeam ca-l cunosc...

Insa brusc m-am trezit incoltita in spatii mici si fara aer cu umbre miscatoare si prea triste... eram in acelasi loc cu aceeasi persoana si totodata cu una total necunoscuta care de fapt era insasi cea in care mi-am lasat pentru o vreme existenta mea. Si de ar fi doar umbre si doar spatii mici, dar persoana odata “cunoscuta” mie, refuza sa ma lamureasca cu ciudata lume in care prea brusc am intrat. Nici macar nu puteam sa zic ca am visat... Asa mi se intampla... poate tuturor ni se intampla... asteptam ca cineva sa’mi explice, sa-mi largeasca spatiul, sa-mi arate un rasarit de soare ce insa parea apus de mult.

Cunoscutul se transforma in necunoscut. Totul se metamorfozeaza si raman singura... in aceeasi lume cu multi oameni, insa strigand la una singura. La ceea caruia i’am dat valoare, iar ea pare ca mi-a luat-o sau a lasat-o undeva cazuta, si a plecat. Nu e gata sa-mi explice nimic, nu e gata sa-mi spuna nici o vorba, e gata doar sa se intoarca in prea obisnuita lume de modele din care a venit. Durerea e ca abstractul de azi, ieri il numeam prietenie... ca multele ore petrecute in sir vorbind, azi s-au transformat in tacere cruda, ca ce-a fost ieri, azi nu mai are coordonate in prezent. Si incepusem sa uit de marea si diversa lumea de oameni in care ma aflam, si eram fericita ca am gasit un om ce s-a oprit din calatoria lui si i-a pasat si de mine. M-am agatat de asta... insa nu am putut ramane acolo multa vreme... si am cazut plangand in lumea in care ma aflam mereu, dar nu constientizam. Si mi-am inceput din nou plimbarea printre “corpuri” ce parca in fiecare zi mi se par tot mai multe si diverse si cu prea multe culori... Insa n’am renuntat sa ma opresc si sa le admir pe unele.

Oamenii se schimba, sau asa erau de la inceput insa nu ne-a fost dat sa le vedem adevarata personalitate... de fapt intr-un mod sau altul am fost orbi... sau pacaliti...oamenii mereu ne vor dezamgi, vor pleca cand poate vom avea cea mai mare nevoie de ei. Eu raman muta in fata sentimentului pe care il am uneori... acela ca oamenii sunt asa ciudati, ca nu imi mai dau seama care e lumea in care traiesc, ca parca nu era la fel cand am pasit in ea... si imi continui ciudata existenta printre ei... si uneori imi vine sa nu mai cred in nimeni, sa nu imi mai indrept privirea spre nimeni, sa ma inchid in casuta mea si sa nu mai intind mana nimanui, pt ca mi-e frica ca cerul isi va schimba prea repede culoarea...

Insa in mijlocul unei lumi nebune... am un punct sigur. Si in existenta mea, mereu apare El cand toti pleaca, mereu vine si ma face sa-mi ridic privirea si sa recapat incrdere in El si in oameni. Iar dezamagirile devin oportunitati de a bate la usa lumii Lui cat mai tare si mai des. Acolo imi dau seama ca e adevarata mea origine, si adevarta mea bucurie. Insa tot El nu ma lasa sa mai calatoresc cu capul in jos, fricoasa si cu ochii inlacrimati printre oameni, ci ma invata misterul de a trai iubind, iertand, descoperind bobul pretios de aur din fiecare om ce ma inconjoara... suferind sau nu, recapat directie, spatiul mi se largeste si umbrele capata contur, dar nu ma mai pierd in ele.

Oameni suntem, am fost si vom mai fi atat... ciudati sau nu, am zis ca merita sa darm peretii dintre noi si sa vad ce descopar... stiu ca nu mereu va fi lumina dincolo de perete, dar macar stiu Cine este Lumina...

-Manu