Cu ceva vreme am auzit o autocaracterizare care suna cam aşa:

Sunt companionul tău permanent, sunt ajutorul tău cel mai potrivit sau cea mai grea povară, te voi împinge spre succes sau te voi face să dai greş; sunt în totalitate la dispoziţia ta. Jumătate din lucrurile pe care le faci mi le-ai putea încredinţa mie şi le-aş face repede şi corect, sunt uşor de manevrat, dar trebuie să fii ferm cu mine. Arată-mi exact cum vrei să fie îndeplinită o sarcină şi după câteva lecţii o voi împlini fără măcar să mi-o mai ceri. Sunt slujitorul tuturor oamenilor celebri, dar şi al tuturor rataţilor; în compania oamenilor mari am făcut lucruri extraordinare, iar când am fost în slujba celor care au greşit, am greşit în tot ce făceau. Lucrez cu precizia unui om de ştiinţă şi cu pasiunea unui patriot. Mă poţi folosi pentru a obţine profit sau pentru a ajunge falit. Pentru mine, oricum, n-are nici o importanţă. Ia-mă, antrenează-mă, fii hotărât cu mine şi-ţi voi aşterne lumea la picioare. Dacă vei fi, însă, indulgent cu mine, te voi distruge. Cine sunt eu? Numele meu este OBIŞNUINŢA!

Ei, cam aşa ni se prezintă OBIŞNUINŢA pe care o îndrăgim, o aplaudăm şi chiar o iubim. Însă cât de rău ne face ea, prea rar ne întrebăm, prea rar ne interesează. Dar azi, vreau să punem punct acestui „prea rar” pornind în căutarea a tot ceea ce înseamnă OBIŞNUINŢĂ!

Ne-am obişnuit să avem un anumit stil de viaţă şi fiecare zi decurge ori după un program foarte bine pus la punct ori trece pur şi simplu, fără să luăm seamă ce se întâmplă sau de ce trebuie să facem anumite lucruri. Şi-uite-aşa apare monotonia care, evident, merge mână în mână cu obişnuinţa. Următorul pas? Începem să ne plângem că nu ne place viaţa pe care o avem, că nu suntem fericiţi, împliniţi, ca nimic nu mai are farmec şi simţim sub noi pământul pentru că da, acolo am ajuns.

Însă viaţa cu Hristos n-are nici în clin nici în mânecă de-a face cu obişnuinţa. Niciodată Hristos nu se va bucura să ne vadă genunchii plecaţi doar din obişnuinţă, buzele rostind rugăciuni… doar pentru că asta facem de mulţi ani încoace, fiind buni doar pentru că aşa am fost învăţaţi să facem. Nu spun că e greşit să ne rugăm, să fim buni… însă când că aceste lucruri sunt făcute fără pic de pasiune pentru Hristos, în zadar.

Hristos îşi doreşte să se bucure de toată atenţia noastră, vrea să ne vadă plini de dragoste pentru El. şi-atunci când El este pivotul vieţii noastre, lucrurile pe care le facem au un scop, dincolo de ele se găseşte o viziune şi o pasiune pentru Hristos. Şi toate acestea ne fac să găsim plăcere în lucrurile pe care le facem.

Pe de altă parte, ne-am cam obişnuit să dăruim, să fim iertători şi totuşi, mediocri… pentru că deşi avem intenţii bune, suntem văzuţi ca fiind superficiali şi dragostea, chiar dacă ar exista, este scoasă din calcul de către aceştia. Şi mergem mai departe, crezând că suntem creştini autentici. Dar Hristos îşi doreşte pentru noi o viaţă din abundenţă în care fiecare lucru iertat, fiecare ajutor dat să reprezinte experienţe la cote înalte, experienţe cu Dumnezeu.

Ne-am obişnuit să ne numim copii de Dumnezeu şi credem că ni se cuvine totul, credem că avem dreptul la iertare şi răbdare… la nesfârşit. Dar Dumnezeu nu este adeptul lucrurilor făcute doar din obişnuinţă. Aşadar haideţi să încetăm a ne mai juca de-a credinţa, să încetăm a ne mai juca de-a ascultarea. Trebuie să renunţăm să mai trăim din obişnuinţă. Trebuie să învăţăm să trăim cu pasiune pentru Hristos.

Mai avem un obicei destul de prost aş spune eu: citirea Bibliei. Însă nu vreau să vă las să mă interpretaţi greşit. De aceea vreau să mă explic, făcându-mă de înţeles. La ce bun citirea Scripturii doar ca pe o carte de istorie şi, cu atât mai mult, o citire mecanică, fără un strop de implicare sufletească?

Când uşile inimii ne sunt ferecate, cum am vrea să pătrundă în ea mesajul, adevărurile şi promisiunile unei Scripturi ce se citeşte cu sufletul, cu inima şi, totodată, cu mintea? Dacă Biblia nu stă aşezată pe genunchii sufletului… degeaba ochii noştri parcurg pagini întregi din Scriptură. Rostul ei este de a ne înviora, de a ne umple de prezenţa unui Dumnezeu real, plin de dragoste pentru noi, de a ne face de cunoscut promisiunile veşnice, iar frumuseţea lui Hristos devine mai profundă cu cât învăţăm să ne apropiem de Scriptură. Haideţi să nu citim Biblia doar din obişnuinţă, ci pentru că vrem să-L descoperim mai mult pe Dumnezeu, pentru că vrem să învăţăm cum anume să trăim.

Ce e mai rău e că ne-am obişnuit să ne preţuim obiceiurile, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt tocmai bune. Probabil ştiţi cu toţii acel refren: semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi o viaţă. A venit timpul să ne cântărim seminţele pe care vrem să le semănăm, e vremea să renunţăm la obiceiurile ce ne fac viaţa seacă, poate monotonă, lipsită de semnificaţia adevărată a vieţii.

Cineva spunea că Dumnezeu nu ne-a mântuit ca să ne ducă în cer, ci ca cerul să coboare în noi prin Hristos. Îl lăsăm noi pe Hristos să locuiască în noi? Îl lăsăm să ne umple inimile de prezenţa Sa?

Al. Dumas – tatăl spunea: Când te-ai deprins în viaţă cu un obicei… îţi pare cu neputinţă să renunţi la el, fără să sfărâmi în acelaşi timp toate celelalte resorturi ale vieţii. Când obişnuinţa devine un punct de sprijin al vieţii să nu ne mirăm cum arată toate domeniile vieţii, pentru că dacă pătrunde doar în unul din ele, le afectează pe toate.

Poate că îmi veţi spune că greşesc, pentru că există obiceiuri bune, care merită să fie păstrate. Însă revin la obişnuinţă. Oricât de bune ar fi obiceiurile noastre, de vreme ce nu punem pasiune în lucrurile pe care le facem, nu ne vor aduce împlinire. Devenim doar sclavii obiceiurilor, asemeni unor roboţi care fac lucrurile în mod mecanic.

Helvetius spunea că toate obiceiurile care nu aduc decât foloase trecătoare sunt ca nişte schele, pe care trebuie să le înlăturăm atunci când palatele sunt gata construite, la care Montaigne adaugă subliniind: obiceiul ne ascunde faşa adevărată a lucrurilor. De ce aceasta? Pentru că obişnuinţa anihilează esenţa lucrurilor şi totul devine doar pură practică, exerciţii pe care le credem spirituale, dar care sunt lipsite de profunzime.

Cel mai mare vrăvmaş al lucrurilor de preţ de pe pământ este obişnuinţa, pentru că ea lasă formele fără fond, fără esenţă, fără semnificaţie.

Gândul meu, la final, este acela de a privi la fiecare lucru pe care îl faceţi. Încercaţi să vedeţi câtă dragoste, câtă pasiune puneţi în ceea ce faceţi. Şi dacă găsiţi goliciune, obişnuinţe şi doar practici, căutaţi să învăţaţi să faceţi toate lucrurile (ca) pentru Hristos… pentru că atunci când vă doriţi să o faceţi pentru Hristos ştiţi că nu o puteţi face oricum.

Daţi la o parte pânza obişnuinţei ce vă înfăşura viaţa, învăţând să trăiţi fiecare clipă pentru Hristos. Cu El vă doresc să vă petreceţi viaţa şi, în toate, Numele Lui să fie înălţat!

-Norrishor