Sunetul imi patrunse pana sub piele si misca universul pe care il intalnise acolo pana la furtunaÂ… groaznica furtuna. Iesi apoi aici, sa poata fi simtit in realitatea cu acele doar trei stupide dimensiuni: in realitatea mea, aparu pe obraji-mi umezi acum, ii undasera lacrimile nejustificsate.

Plang... de ce? De la zgomotul pe care il auzisem de atatea ori inainte. Ce avea acesta? In final nu era nimic altceva decat un alt pahar care lovise taramul piciorului meu. Erau doar cioburi... de ce ma sperie? Nu am vrut nici macar sa privesc in jos.

Dar stiu de ce:

Ma uitasem mult la acel pahar in ultimele zile. Imi parea dragutz la inceput... gura lui rotunda si perfecta in ochii mei luase forma unui zambet larg, cat se poate de larg, acel zambet pe care eu nu il invatasem niciodata.

Ma apasa atat de greu invidia pe care o purtam in mine cand ii vedeam transparenta. Ce nu asi fi dat eu... cu ce nu asi fi platit ca sa am acea transparenta? Ma gandeam ca as fi fost instare sa renunt la orice pentru ceea ce avea paharul siÂ’mi chema constant privirea... si totusi doar din pricina expunerii la vulnerabilitate am decis sa nu mai visez la transparenta sa, pentru ca in final e bine cum sunt si nimeni nu trebuie sa vada ce e intre acesti pereti pe care i-am creat. Asa sunt toti si asa vor fi in continuare. M-am nascut cu masca. Mi-a patruns in piele, s-a unit cu respiratia mea, este din mine, mi-ar rupe carnea daca as incerca sa o dau jos... as fi un monstru acoperit cu carne vie. As mirosi a sange... nimeni nu ar sta sa isi dea jos masca langa mine, s-ar uita, ar judeca, si si-ar intoarce fata, fiindca masca lor le face sa le fie greata de oamenii care incearca sa isi dea jos falsurile ce le sfasie carnea in momentul dezlipirii. Prea scump... mult prea scump pretul.

Am reusit sa imi asez gandul departe de visul zambetului larg sau a transparentei, cautam altceva la el.

Apoi ma-m simtit murdara... m-am simtit inutila si fugara intre dorintele-mi de slujire, lipsita de implinirea vreuneia. Priveam paharul: zilnic isi tine pumnii stransi si genunchii adunati doar pentru a ajuta celor ce-l atingeau. Slujea atat de frumos... alerga spre cei insetati pentru a face din saturarea lor implinirea lui. Era doar un obiect, dar imi oferea toarte motivele sa il urasc de gelozie. As fi preferat in clipele acelea sa fiu doar o bucata de sticla, doar un pumn de cioburi... dar unul ce hraneste, ce-si traieste menirea, ce calca pe cuvintele cu care i-a fost scrisa povestea in momentul creeri lui, transformandu-le in real. Sunt om, iar el obiect, dar simteam ca era cu mult mai plin de demnitate decat mine, mult mai fidel menirii lui, mult mai credincios creatorului sau prin modul in care respecta scopul pentru care acesta ia daruit existenta.

Nu sunt eu ceea ce ma doresc a fi, nu sunt ceea ce as avea datoria de a deveni... dar am auzit glasul chemarii spre acea diresctie(a devenirii a ceea pentru ce am fost menita) si doar oprinduÂ’ma ii aud soapta din fiecare por al universului.

-Andreutza