Autor: Anca

A fost odata ca niciodata, a fost o data un foc ce ardea linistit in semineu. Era un foc frumos, de la care abia puteai sa-ti dezlipesti ochii. Oamenii casei il inconjurau la orele din zi in care se odihneau si ii spuneau povesti. Cel putin asa credea el, focul. In schimb focul le raspundea cu vioiciune. Tot ce putea sa le spuna insa era: “poc, poc si prrr, prrr”. Desi a fost putin jenat la inceput de neputinta sa de a elabora mai pe larg anumite idei, focul se obisnui cu putina sa imaginatie in exprimare, mai ales dupa ce isi dadu seama ca stapanii sai nu erau catusi de putin deranjati de aceasta problema ci dimpotriva chiar satisfacuti de aceste sunete care lor li se pareau a fi suficient de relevante.

[...]
Intr-o zi, focul observa cu surprindere ca in camera mare in care era semineul, si in consecinta si el, aparu o namila verde. Crengile i se parura foarte gustoase, de cum le ochira, dar curand realiza ca ele nu ii erau destinate, cel putin nu deocamdata. Il deranja putin faptul ca acum, in momentele de odihna, care de o vreme erau mai lungi, nu el era centrul atentiei tuturor ci acea matahala cu crengi apetisante care incetul cu incetul incepu a fi impodobit cu tot felul de cerculete stralucitoare. La un moment dat, in varful matahalei, focul vazu ceva extraordinar. Arata ca un foc, insa era cu muuuuult mai frumos si mai rafinat. Cu siguranta stia sa spuna mai multe decat “poc, poc si prrr, prrr”, se gandi focul privind steaua din varful bradului de Craciun. “Oh, ce n-as da sa stau putin de vorba cu ea, sa o intreb cum a reusit sa ajunga atat de sus, atat de frumoasa, atat de rafinata, atat de stralucitoare, atat de... perfecta” se gandi focul.

Trecu o zi, trecura doua iar focul nu-si putea dezlipi privirile de la steaua din varful bradului, preamarind-o in cuvinte pe care doar inima sa putea sa le rosteasca. “Steaua aceea era perfecta”, se gandea focul. Toti o admirara si ii cantara cantece, ii spusera poezii. Timpul trecu si focul auzi intr-o dimineata pe fereastra “cip cirip cirip”. Ca un semn prevestitor, cantecul pasarelelor anuntara sfarsitul matahalei verzi care de o vreme incoace capatase o paloare bolnavicioasa. Matahala cazu la pamant, secerata de toporistele stapanilor, iar steaua se rostogoli, scotand un clinchet placut, aproape de semineul unde focul ardea linistit. Focul o privea nevenindu-i sa-si creada valvataielor. Era Steaua. E langa el. Of, dar... nu era cum imi imaginasem. Ia uite ce negricioasa e chiar in coltul dinspre mine. Of, of... Ce poate sa insemne asta? Cum de nu am vazut asta inainte? De ce nu-mi spune nimic?.. Dar sirul intrebarilor nespuse se opri pentru ca stapanul arunca o cana de apa in focul ce ardea linistit in semineu si focul se stinse. A venit primavara! Iar focul nu mai apuca sa o vada pe stapana cea mica luand steaua innegrita la un colt de funinginea focului si nu apuca sa o auda spunand: “of, s-a topit putin, dar nu se va vedea nimic dupa ce o voi spala bine de funinginea asta!”

Morala:

1. De departe, unii oameni ni se par minunati, extraordinari si poate chiar sunt.

2. De multe ori cand ne apropiem insa, observam tot felul de defecte pe care din pacate nu realizam ca insasi defectele noastre le evidentiaza.

3. De aceea, mai bine sa nu judecam, la urma urmei toti putem sa ne defectam. Am face mai bine sa ne straduim [dupa ce am realizat ca putem ajunge sa ne defectam si uneori chiar am reusit] sa ne acceptam si sa cautam ceea ce ne place la ceilalti mai mult decat ceea ce nu ne place.