Autor: Norrishor

Atunci când am fi gata să spunem: „Ştiu să mă rog!”, de cele mai multe ori descoperim că nu ştim să o facem, că încă ceva lipseşte. Dar care e acel CEVA?

E frumos să-I aducem lui Dumnezeu cuvinte de mulţumire, să-i aducem laude pentru ceea ce este şi face, să-i mărturisim greşelile şi chiar să-I cerem lucruri ca dovadă a încrederii noastre. Dar o altă formă a încrederii noastre în El este şi tăcerea.

Nu-i aşa că de multe ori ne pierdem printre cuvinte, printre cereri sau mărturisiri şi uităm să-L mai lăsăm şi pe Dumnezeu să ne vorbească? Dacă rugăciunea e o stare de vorbă, dacă ne dorim ca Dumnezeu să ne vorbească, atunci de ce, în rugăciune, nu Se poate bucura de tăcerile noastre?

Vrem să ne vorbească şi totuşi nu-L lăsăm. Vrem să ne răspundă la rugăciuni, dar atunci când stăm pe genunchi, cuvintele noastre vorbesc prea tare pentru a-i mai auzi vocea, dacă noi suntem preocupaţi să nu pierdem şirul cererilor noastre?

[...]

Tăcerea, ea lipseşte din rugăciunile noastre. Nu Dumnezeu este vinovat! Nu El este Cel care nu răspunde, ci noi suntem cei care nu-L auzim, de cele mai multe ori!

Se mai poate să ne simţim vinovaţi atunci când ne rugăm şi parcă rămânem fără cuvinte. Dar nu vinovăţie ar trebui să simţim, ci bucurie. Poate că rămânem uimiţi privind la frumuseţea lui Dumnezeu, poate căutându-i dragostea, rămânem muţi, parcă fără putere de a-L înţelege. Poate îi privim bunătatea şi toate cuvintele noastre se topesc la umbra ei. Nu vinovăţie trebuie să simţim, ci să privim la astfel de momente de tăcere ca o desfătare în El.

Tăcerea este o dovadă a încrederii noastre în El. Să aştepţi ajutorul lui Dumnezeu, în tăcere, nu e puţin lucru de cele mai multe ori. Dar Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele. Când vom înţelege acest lucru, rugăciunile noastre se vor schimba!

Momentele de tăcere ne ajută să-L înţelegem pe Dumnezeu, ne ajută să-i ascultăm inima bătând pentru noi! Nu avem nevoie de cuvinte pentru ca Dumnezeu să ne înţeleagă, dar tânjeşte după acele momente în care să îi dăm ocazia să ne vorbească, să ne arate într-un mod mai special cât de mult ne iubeşte!
Ni se mai întâmplă uneori să căutăm scuze pentru păcatele noastre, iar în rugăciune să nu facem decât atât: să ne scuzăm, să ne scuzăm şi iar să ne scuzăm. Tăcerea noastră, în astfel de cazuri, ar fi un semn al sincerităţii pe care Dumnezeu o aşteaptă cu dragă inimă din partea noastră. Suntem noi gata să fim sinceri cu Dumnezeu? Suntem gata să înlocuim multe din cuvintele pe care nici măcar n-ar trebui să le rostim, cu tăcerea noastră? Suntem gata să învăţăm să tăcem înaintea lui Dumnezeu?

Dumnezeu ne preţuieşte tăcerile la fel de mult cum ne preţuieşte cuvintele! Iată de ce e aşa de important să ştim să strecurăm printre rugile noastre şi momente în care să lăsăm cuvintele, dragostea şi frumuseţea lui Dumnezeu să ne inunde. Ca în orice discuţie, tăcerile îşi au rostul lor şi merită să învăţăm să le preţuim, nu-i aşa? Merită să mai domolim galopul cuvintelor noastre, încercând să înţelegem care e preţul tăcerilor noastre în ochii lui Dumnezeu…

Tăcere, mai multă tăcere…