Dorind, citind, cautind, descopera o carte de specialitate din care afla ca zugravirea icoanelor este un act sacru care trebuie insotit de rugaciune, umilinta si smerenie, exigente care ii repugna, il revolta. A se ruga i se parea o capitulare umilitoare si inutila. „Imi inchipuiam ca a ceda insemna a renunta la mine insumi." Dorinta de a picta icoane devine chinuitoare: „In mine lucra o putere careia nu ma puteam impotrivi". Ea m-a facut sa-mi plec genunchii si sa marturisesc atotputernicului Dumnezeu ca ajunsesem la capatul puterilor mele. Numai El mai putea face ca eu sa zugravesc icoane. Aceasta capitulare era ca si cum s-ar fi rupt un stavilar… Dobandisem o biruinta asupra mea. Am ingenuncheat pentru prima oara pe podeaua celulei mele si pentru prima oara in viata am simtit acea ingenunchere ca o cadere inaintea Creatorului meu. Am devenit constient ca Dumnezeu vrea de la mine asteptari pe care trebuia sa le implinesc. Cu Dumnezeu nu te targuiesti, imi era limpede."

Practica rugaciunii avea sa duca la o cotitura incredibila in efortul sau de a picta icoane. Rugaciunea zilnica avea sa-i schimbe viata. Treptat, lucrarile lui devin tot mai reusite, sfarsind prin a se apropia tot mai mult de perfectiune. Comoditatea, aprecierile celor din jur vor dezvolta mandria care-i va sopti ca practica rugaciunii nu este indispensabila. In acest moment apar esecuri inexplicabile. Se dezvolta un joc subtil pe care il va constientiza de-a lungul acestui amestec de ratari si realizari. „Am trait experienta faptului ca Dumnezeu nu se lasa manipulat si nu se lasa inhamat la dorintele oamenilor. O icoana adevarata poate fi pictata numai intr-o atmosfera de rugaciune." Dorinta intensa de a deveni un adevarat iconar va determina din aproape in aproape o dezvoltare spirituala care il va conduce spre noi schimbari interioare: „Viata mea suferise o schimbare. Eu, care ingramadisem asupra mea o vinovatie atit de mare, puteam pasi inaintea lui Dumnezeu cu certitudinea ca nu ma va indeparta. Dumnezeul iubirii devenise o realitate, viata mea a dobindit un nou sens."

Viata intr-o inchisoare de maxima siguranta era presarata cu multe duritati, spaime, controale agresive si umilitoare. „Spaima s-a topit intr-o incredere sporita in Dumnezeu, ma simteam ocrotit si adapostit. Dumnezeu intrase in viata mea si o schimbase din temelii... Dumnezeu este o iubire care ne poarta pe toti oamenii. In fata lucrarii Sale nu poti decit sa te pleci cu smerenie." Schimbarea evidenta de atitudine si comportament, preocuparea incununata de succes pentru desavirsirea icoanelor, a atras atentia conducerii inchisorii. I se permit diferite vizite, convorbiri si corespondente cu pictorii de icoane, primirea de reviste de specialitate. In acest punct al evolutiei sale spirituale, in cartea Pelerinul rus, descopera rugaciunea inimii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma.", rugaciune care-l va insoti permanent in munca sa si il va conduce spre noi subtilitati de intelegere. „Mi-a devenit limpede ca toata viata mea alergasem dupa idoli facuti de mine. Viata inseamna mai mult decit goana dupa bunastare, desfatare si recunoastere. Viata asa cum este dusa in afara zidurilor inchisorii, in asa numita „libertate", nu este vrednica de acest cuvint mare. Un lucru nou mi se parea de dorit: sa locuiesc in casa Domnului in toate zilele vietii mele."

Odata dusa la implinire si desavirsire dorinta de a picta icoane, in sufletul sau se dezvolta dorinta de a deveni monah si nu i se pare intimplator modul in care ajunge la aceasta hotarire. „Facem greseala de a identifica schema noastra de gindire cu gindirea lui Dumnezeu. Pretindem ca stim lucrurile mai bine si nu observam de cita trufie ne facem vinovati. Dumnezeu conduce destinul nostru. Dumnezeu cere de la noi totul, ne cere in intregime, ceea ce la prima vedere pare sa ne inspaiminte, dar in realitatea vietii acest lucru elibereaza un mare potential de energie si incredere. Dumnezeu nu poate fi manipulat de scopurile noastre egoiste, nu este un service la care putem telefona la nevoie. A ne bizui pe Dumnezeu este cu siguranta o aventura, dar spun din proprie experienta, o aventura incredibila care da o configuratie pozitiva intregii vieti."

In acest punct al transformarii sale spirituale, va primi un nou impuls subtil prin descoperirea cartii „Siluan Atonitul", care il marcheaza profund. Descopera similitudini cu destinul taranului rus devenit prin calugarire parintele Siluan. Recunoaste in propria evolutie oscilatia intre perioadele de mindrie si cadere in descurajare si necredinta, oscilatia intre presiunile subtile care ii infring ego-ul si momentele de smerenie, abandon si acceptare. In inchisoare va deveni calugar, adoptind numele de Siluan. Paralel cu perfectionarea sa spirituala are loc perfectionarea sa ca iconar. Prestigiul sau de pictor de icoane depaseste zidurile inchisorii. Picturile sale vor fi solicitate in marile expozitii si muzee din Germania si Europa, unde i se permite sa participe insotit. „Zugravirea icoanelor imi devenise la fel de importanta ca piinea de fiecare zi. In temnita am gasit calea care mi-a schimbat viata. Functia propriu-zisa a acestei institutii si-a pierdut pentru mine semnificatia. Noi valori i-au luat locul, mi-au deschis ochii pentru esentialul vietii… am invatat sa primesc ceea ce mi s-a daruit in acest fel… tot ceea ce mi s-a daruit mi-a devenit o comoara pe care o voi pazi cu grija. In urma mea sta o cale care nu poate fi strabatuta de multi oameni. Ea a fost cu putinta fiindca m-am bizuit pe chemarea lui Dumnezeu. A fost nevoie de un drum lung pina am inteles ca Dumnezeu iubeste orice om in masura in care acesta i se deschide fara rezerve. Un mistic spunea: „pentru a-si atinge adevaratul tel, omul trebuie sa faca adeseori multe ocoluri. Eu a trebuit sa fac un ocol extraordinar pina sa-mi descopar calea."

Atunci cind, in inchisoarea din Rheinbach, va primi scrisoarea prin care i se cere aprobarea de traducere a cartii sale Hristos dupa gratii in limba româna, el va raspunde: „Taraboiul facut in presa la aparitia cartii l-am simtit mai degraba ca incomod. In fond, n-am tinut niciodata sa ies in evidenta in public in calitate de autor. Calea mea duce spre liniste, ea trebuie sa fie o cale a unei cainte cu totul personale. Primul pas a fost facut deja. Anul trecut am fost sfintit eremit de catre un abate olandez si prin depunerea voturilor m-am legat de o comunitate monahala. Daca e sa fiu eliberat cindva, acolo, in detasare de tot si de toate ma asteapta o forma de viata la care ma simt chemat…" (19 iunie 1999)

Doina Otinjac

articolul poate fi gasit aici