Autor: Felicia Schönberg

Ce durere mare si nespus de insuportabila. Ce dependenta, tristete si ce singuratate cum nu as putea descrie; nici daca alfabetul ar avea peste o mie de litere.

Am trait in lume prea multi ani. Am avut relatii care aproape mi-au distrus viata. Am iubit cum nu iubisem niciodata, neconditionat. Am urat cum nu urasem niciodata. Mi-am urat viata asa de mult incat nu mai vroiam sa mai traiesc. Eram paralizata de durerea pe care o simteam in urma unei relatii care durase patru ani de zile. Nu mai aveam nici o reactie fata de ceea ce se intampla in jurul meu. Am iubit si am crezut ca dragostea care o aveam in mine, va ajunge pentru amandoi. Credem ca intr-o zi si el ma va iubi si dragostea va fi reciproca. Tineam mult la ideea aceasta. Dar m-am inselat.

Am crezut si am fost putin naiva, pentru ca ma gandeam ca totul va avea un bun sfarsit si ca oamenii se pot schimba uneori prin simplu fapt ca daruisem dragoste, dar si in aceasta privinta m-am inselat amarnic. Credeam ca la un moment dat isi va dori si el o alta viata, una mai buna si fara droguri, alcool, brutalitate si fara ura. Am inteles ca iertarea e cea mai mare putere.

[...] Dumnezeu mi-a vindecat ranile care mi-au imbolnavit sufletul pana si trupul in urma acestei relatii. Dupa catva timp m-am decis sa iert pe cel care mi-a produs atata durere pentru ca am inteles ca altfel aceasta ura imi va imbolnavi trupul, mintea si toata fiinta si nu imi va da voie niciodata sa ma simt libera, sa traiesc.

Dupa atatia ani petrecuti impreuna ma simteam oarecum responsabila si pentru el si vroiam ca sa il ajut sa incepem o viata noua, dar si in privinta aceasta am gresit. Am inteles ca nu sunt responsabila pentru viata lui, of, cati ani pierduti degeaba. M-a costat multa putere sa las totul in urma mea si sa plec cat mai departe de tot ce imi aducea aminte de acea relatie. Dar nu prin puterea mea pentru ca putere nu mai avusem de multa vreme. Eram doar cineva care astepta sa se intample o minune pentru ca ajunsesem intr-un fel la capatul drumului.

Poate daca as fi putut plange mi-as fi alinat putin sufletul de durerea care simteam cum ma ucide din interior. Dar pana si plansul nu mi se mai parea de folos. Nu ma simteam in stare ca sa mai plang deoarece m-ar fi costat prea multa putere. Trupul si mintea mea obosisera de multa vreme de atata brutalitate si ingrijorare.

Ti-ai urat vreodata asa de mult viata in cat sa nu iti pese ce sa va intampla cu tine in urmatoarea secunda? Sa nu te mai intereseze nimic, pur si simplu nimic. Nu mai mancasem de multa vreme, nu mai bausem niciun strop de apa pana intr-o zi cand am lesinat.

Dar Dumnezeu m-a iubit cu multa vreme inainte ca eu sa pricep acest lucru. Inteleg acum, ca in dragostea Lui m-a tinut tot timpul in palmele Sale.

Credeam ca fericirea mea depinde de omenii care ma inconjoara, de prieteni, de familie sau de relatiile mele cu ei. Am inteles ca nu depind de oameni si ca nu ei sunt acei care au putut sa imi umple golul din suflet. Dar din pacate aceasta concluzie mi-a luat mult timp si am trecut prin experiente dureroase ca sa ajung unde sunt azi.

Si totusi cred ca totul a fost cu un scop. Incerc sa vad in toate ceva bun si stiu ca aceste experiente m-au ajutat sa Il inteleg mai bine pe Dumnezeu, sa Il cunosc mai mult si sa simt putin, doar putin din ceea ce poate El simte, atunci cand o inima il respinge.

Sa iubesti si sa nu fi iubit sa bati si sa nu ti se deschida sa daruiesti si sa nu primesti nimic in schimb. Sa te daruiesti  pe tine insuti si sa nu astepti sa primesti ceva.

Dumnezeu m-a prins de mana si m-a scos in ultima secunda afara din lumea in care traisem. Eram ca prinsa in lanturi intr-o lume plina de intuneric. Am inteles ca Dumnezeu nu intarzie niciodata. Puterea Lui a intrat si in viata mea. Si pentru aceasta experienta sunt multumitoare ca am simtit din belsug bunatatea si dragostea lui Isus Hristos. O dragoste pe care nu o simtisem niciodata pana in acel moment o pace sufleteasca care imi dadea liniste in corpul meu plin de agitatie si in mintea mea in care nu mai  puteam sa imi fac ordine gandurilor mele de multa vreme.

Ce experienta extraordinara  sa iti odihnesti fiinta in linistea Lui. Da, El a fost cu mine mi-a intins mana si m-a gasit. Am cautat mereu ceva ce sa ma faca fericita, ceva ce sa ma faca sa simt ca viata merita traita, ceva ce sa dea sens vietii mele, ceva mai mult decat monotonia zilei. Nu stiam ce inseamna sa te bucuri de lucrurile mici care totusi fac viata frumoasa si au o semnificatie atat de mare.

Am cautat fericirea in multe alte lucruri disperata sa gasesc doar un fir de speranta de care sa ma pot agata. Ceva doar, ceva. Stiu acum ca El este Speranta, Creatorul nostru. Cel mai mare Artist care exista vrea ca sa ne bucuram din plin de viata. Este un cadou minunat.