Autor: Emma Mocan

Am stat multe in ultimele zile si m-am intrebat: pentru ce sunt “construiti” prietenii adevarati? Defapt... trebuie intai sa-ti definesti prietenul si relatia de prietenie, ca sa poti vorbi despre prieteni buni. Dar sa nu deviem.

Nu stiu in ce fel de relatii sunteti voi implicati, dar prietenii mei sunt niste oameni extraordinari, cu care ma simt mereu in apele mele, fata de care n-am secrete si ganduri neimpartasite. Ne putem suna la orice ora. Suntem mereu “acolo” unii pentru altii. Ne tinem spatele, si ne sustinem unii pe altii cand barfa da tarcoale. Ne scriem mesaje si ne sunam. Suntem toti in aceeasi retea de telefonie, si suntem “numere favorite” unii altora. Facem multe lucruri impreuna. Si credem unii in visele altora. Stim ce ne framanta, si ne ajutam in perioade grele. Am facut o multime de nebunii impreuna. Am calatorit mult si am trait numeroase experiente minunate impreuna. Cu timpul am ajuns sa ne cunoastem foarte bine.

[...]
Ne stim ‘sistemele’ de functionare, fitele, preferintele si antipatiile. Ne cunoastem gusturile si cu fiecare ocazie speciala ne daruim cadouri “de suflet”, si nu banalitati cumparate in fuga de la o benzinarie din drum. Mai mult, am avut parate de nesfarsite discutii despre credinta si necredinta, viata de dupa moarte si Dumezeu. Ne-am rugat impreuna, si ne rugam unii pentru altii. Ne petrecem zilele de nastere, revelioanele, si sambetele seara impreuna, si mergem impreuna la colindat. Incercam sa facem bine celor din jur, pentru ca mereu o mana de oameni poate mai mult doua maini ale unuia singur. Stim sa ne distram impreuna, sa ne bucuram impreuna si sa ne traim din plin varsta si libertatea, impreuna.

Dar, daca arunc o privire mai adanca intre noi, imi dau seama ca fiecare avem momentele noastre de criza. Uneori nejustificata. E normal sa fie asa, doar suntem oameni. Judecam repede, alunecam si ne lovim. Apoi ne victimizam. Suntem comozi si pripiti in rationamentele noastre.

Aici intervine o chestiune de principiu: ce (sa) ne facem, unii altora, ca prieteni in trupul lui Christos? Ce sa faca un om cand cel apropiat trece printr-o situatie de criza in care se clatina pamantul propriei imagini, propriei personalitati, propriei sigurante? Il compatimeste? Il deplange? Ii da dreptate? Il tine in brate si-i spune ca totul va fi bine, ca totul va fi ca“inainte”? Ii plange de mila?

Poate e momentul sa invatam sa ne dam “palme”. Da, palme in dragoste. Palme care sa ne trezeasca la viata, sa ne scoata din starea calduta de autocompatimire si victimizare. Pentru ca tare-i place romanului sa sada pe-un colt de piatra si sa-si planga de mila. Greu ni-i la toti, fratilor. Dar viata e o un razboi care trebuie luptat, si in care nu-i vreme de tanjala.

Prieteni catre prieteni, mai trageti-va cate o palma. E cheia progresului. E ceea ce ne face sa stim cine suntem si pentru cine luptam. Si ne aminteste ... cu cine.