Autor: Ana Tripon

Incepusem sa scriu un comentariu la articolul lui Norrishor, “Am un Dumnezeu ingrozitor” si mi-am dat seama ca el de fapt se vrea articol. Asa ca… asistati la debutul meu (o sa va simtiti de parca ati citi o opera umanista: ”ne incredem in om!go for it!”)

Dumnezeu? Da, este ingrozitor de bun... si ne iubeste. Putem oare contesta acest fapt? Insasi fiinta noastra e o vie dovada a dragostei lui Dumnezeu... Dar ar trebui s-o recunoastem ca de multe ori El ne inspaimanta, ca viata de crestin nu e ca o ploaie calda de vara in care ai tot zburda pe iarba verde. Ar trebui sa recunoastem ca de multe ori se intampla lucruri inexplicabile intr-un anumit moment, lucruri care, inevitabil, ne "ajuta" sa-L minimalizam pe Dumnezeu, suntem de-a dreptul ravasiti si nu stim in ce parte sa o luam. Singurul lucru intelept pe care il putem face este sa tinem cont de promisiunile pe care ni le-a facut. Cand stihiile se dezlantuie in jurul tau, te mai gandesti ca esti o fiinta pacatoasa, mizerabla? Cred ca nu. Te agati cum poti mai bine de o promisiune, cu toata nadejdea pe care o ai, inchizi ochii si strangi din dinti, asteptand sa treaca furtuna.

[...]
Nu-L putem percepe asa cum este El in realitate pentru ca suntem oameni si insusi lucrul acesta e un deficit... Nu ma intelgeti gresit, nu fac elogiul omului aici, dar cred ca un crestin matur se vede ca parte din Dumnezeu, ca o creatura minunata, si asta il face sa triasca precum un crestin (in fond, suntem creati dupa Chipul si asemanarea Sa) Sa ne acuzam perpetuu, sa ne vedem mizerabili si niciodata suficient de… si de… si de… E dezolant, nu credeti? Nu vom reusi niciodata sa ne iubim pe noi si cu atat mai putin sa ii iubim pe cei din jurul nostru, daca nu vom ridicam privirea si nu ne vom considera deosebiti, nu noi, individual, ci noi ca oameni, creature minunate si mult iubite. O spun din proprie experienta: in ultima vreme am avut revelatii una dupa alta si acum traiesc cu convingerea ca soarele straluceste mai puternic dimineata daca ma trezesc gandindu-ma ca sunt copil de Dumnezeu, ca in mine e o farama din El si ca de aceea, intr-o lume intunecata si pervertita, pot fi lumina si puritate, pot sterge o lacrima, pot aduna ce altii arunca, pot binecuvanta ce altii spurca.

Dusmanul nostru de moarte foloseste cele mai meschine arme pentru a ne face sa ne abandonam misiunea, si una din ele e deprecierea; e dezarmanta... in mod hotarator. Asta tine de psihologia noastra si cine vrea sa ne ingenuncheze, ne ataca felul nostru de a ne vedea, stima si respectul pe care le avem fata de noi, ne face sa ne simtim inexistenti, lipsiti de valoare. Nu spun ca nu facem prapad in jurul nostru, ca nu producem mai multe lacrimi decat zambete. Dar panta alunecoasa abia asteapta sa ne primeasca... o face cu bratele deschise, ca prabusirea in abisul autocondamnarii sa fie “glorioasa”.

In concluzie? Ne depreciem in fiecare zi? Ne apreciem in fiecare zi?( “mandria merge inaintea pieirii”) Le echilibram…?

---

Daca doresti sa contribui cu un articol pe site-ul nostru, trimite-ne un email la adresa: info@aercurat.com