Autor: Emma Mocan

Imi place sa merg la teatru si imi place sa merg la biserica! Si mi-e greu sa inteleg de ce s-ar exclude cele doua.

Aud din diverse directii afirmatii si acuzatii la adresa bisericii, cum ca ar fi devenit, generic, un teatru. Sau, intr-un cuvant ceva mai cuprinzator: spectacol. Avem scena, avem public si avem ritual. Sigur, pentru cine crede ca teatrul este o repetare reflexa de replici si gesturi golite de sens si semnificatie, asocierea este oarecum plauzibila. N-am avut niciodata curajul sa intreb care, in mod specific, este relatia dintre teatru si biserica, daca cele doua sunt in viziunea unora atat de asemanatoare. Nu sunt experta nici un ale bisericii, nici in ale teatrului, dar am aruncat o privire asupra relatiei dintre ele.

[...] Asadar, in contextul mentionat, asocierea bisericii cu teatrul are un sens periorativ. Totusi, copiii din bisericile evanghelice cresc intre scenete, personaje si roluri, surorile din biserica spun poezii, iar fratii recita versete din Biblie. Programul ‘liturgic’ se desfasoara dupa un ritual bine stabilit, in care fiecare isi cunoaste ‘rolul’, iar credinciosii intra, anonimi, in spatiul bisericii, ca niste spectatori care asteapta cuminti sa se stinga lumina.

Intr-adevar, asemanarile pot continua. In schimb, cred ca ceea ce nu isi dau seama cei care eticheteaza depreciativ biserica, este faptul ca diferentele dintre teatru si trupul lui Hristos au implicatii mult mai grave.

Sa pornim, pe scurt, de la lucruri de baza: daca teatrul are la baza divertismentul, story-ul, si spectatorul priveste cu o distantare inerta tot ceea ce se petrece pe scena, biserica incearca in interiorul ei sa implice credinciosul la revelarea sacrului, sa-l oblice la coparticipare, spre a-si constientiza pacatul si a ajunge la viata vesnica. Daca teatrul are la baza o realitate imaginara sau cel mult autentica, credinta crestina are ca fundament realitatea istorica a existentei pamantesti a lui Isus. Implicatiile jertfei depasesc sfera timpului si-a spatiului de aici si acum. Ca si spectator poti iesi de la un spectacol amuzat sau trist, poate dispus la un comentariu de aprobare sau o analiza critica, dar de la biserica omul iese purtand marca divinitatii. Credinciosul nu poate ramane un spectator dezinteresat, cand in joc este eternitatea, iar invitatia lui Hristos este la conlucrare in Planul Lui.

Discutia poate continua la multe nivele, dar daca e sa ducem la capat paralela, omul creat de Dumnezeu traia o tragedia autentica, drama unei lumi fara rost si semnificatie, pana cand Fiul lui Dumnezeu a schimbat cursul istoriei. De atunci incoace El invita la participare, nu doar la spectacol. Hristos este cel care face diferenta dintre spectacol si biserica.

Intotdeauna Hristos ne poate oferi modelul, dar si diferenta dintre actor ?i sacerdot, dintre teatru si biserica, dintre spectacol si liturghie. (Razvan Ionescu – Cand sfintii mergeau la teatru).