Autor: Emma Mocan

Imi place sa merg la teatru!

Imi place sa sorb din priviiri actori expresivi, dispusi la o permanenta resemantizare in primul rand fata de sine. Ii apreciez pentru puterea lor de a se abandona in personajul caruia ii cedeaza, si pe care, pentru cateva ore, il iubesc mai mult decat orice. Ii consider oameni puternici, desi plini de contradictii. Iar daruirea cu care imi transmit sentimentele pe care le traiesc acolo si atunci, ma umple de emotie. Imi place sa fiu partas la actiunea lor si involuntar ma identific cu personajul.

“Tu ce ai face daca ai afla ce e putred in Danemarca?” ma intreaba printul Hamlet la aparitia fantomei tatalui. “Ai mai putea trai, tu, daca ascunsa iubire a inimii tale s-ar sinucide?” ma intreaba Anina cand Treplyov se impusca. “Ce cauti tu in seara asta, la teatru?” ma ironizeaza Brecht prin teatrul ‘rece’ pe care il concepe. “Daca viitorul sotului tau, pe care nu l-ai iubit niciodata, sta in mainile tale, cate compromisuri ai fi dispusa sa faci?” imi sopteste Hedda in timp ce arde manuscrisul lui Eilert Lövborg. “Ti-ai vinde sufletul diavolului, pentru o clipa de fericire?” ma intreaba doctorul Faustus cand isi semneaza in sange condamnarea.

[...]

Si astfel mintea mea e antrenata de mirosul scenei, al costumelor, al pudrei. Dar mai mult decat atat, teatrul imi da fiorul rece al prezentei umane vii, carnale, fizice. Teatrul e o comunicare cu mine insami, cu eul meu ascuns, atins prin contactul cu un alt eu. Teatrul inseamna sinceritate. Si daca ies de la teatru uscata precum am intrat, cu siguranta in seara aceea n-am avut curajul de a-mi fi onesta. Teatrul lucreaza la fiinta maleabila: prin emotie, spre ratiune, sau, dimpotriva, prin intelect spre afect, proces infasurat in cel mai delicat efect estetic.