Autor: Emma Mocan

In ciuda multitudinii de asemanari, in ciuda multimii de diferente, biserica n-a ramas tocmai neutra teatrului, iar relatia dintre cele doua n-a fost cordiala inca din vremea bizantului. Usor ironic mi se pare faptul ca in acea vreme, biserica s-a gasit intimidata de manifestarile teatrale din pietele si spatiile publice, si deci argumentul principal al contestarii teatrului era cauzat de concurenta. Ironia nu se opreste aici, astfel incat in perioada Evului Mediu existau drame liturgice, care aveau rolul de a ilustra slujba bisericeasca. Intra reprezentarea teatrala in contradictie cu vreo porunca? Sa nu minti! Dar este teatrul o minciuna in adevaratul sens al cuvantului? Incearca el sa modifice adevarul, sau sa-l submineze? Sau poate Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele de sub pamant! Sa intoarca Dumnezeu, Creatorul, spatele tuturor artelor?

[...]

Sigur, in timp, argumentele s-au mai rafinat, iar aceasta bucurie minimala a teatrului a fost analizata in profunzime de catre autoritatile ecleziastice. Printre argumentele aduse –peste care am sa trec doar foarte superficial - este calificarea lui drept “templu al desfraului”, sursa de corupere morala, spatiu al viciului, al exhibitiei, al dezinhibarii. Pe scena totul e posibil, fezabil si ‘legal’, pe cand biserica incerca din rasputeri sa ramana intre anumiti parametri, anumite legi. Defapt, biserica si teatrul disputau aceeasi credinciosi/spectatori, dar in timp ce prima avea la baza o educatie religioasa, cea de-a doua era insotita de un cod ideologic mult mai libertin. Lucrurile nu se opresc aici. Mult timp prezenta umana in fata altei prezente umane a fost conotata negativ. Actorul isi pune intreaga personalitatea in contul “altuia”, iar faptul ca unui om i se arata un altul, in trup, poate duce la cadere in ispita. Pentru Kant, spre exemplu, fiinta umana nu poate fi interpretata ca mijloc, ci totdeauna ca scop. Astfel, actorul nu mai este ‘mijlocul prin care’, ci este scopul spectacolului.

Dar discutia este deosebit de complexa, si probabil nu-si are locul aici. Cert este ca actorii au fost atat de dezonorati de biserica incat au existat perioade in istorie in care nu-si aveau locul in cimitir, ci erau ingropati langa sinucigasi. Pentru altii, desigur, actul actorului era de daruire de sine avand o valoare nobila, de purificare sociala.

Meciul poate continua probabil la nesfarsit. Frumos mi se pare faptul ca desi teatrul este efemer si biserica lui Hristos este vesnica, ambele au la baza cuvantul si lumina, chiar daca natura celor doua este atat de diferita. Frumos mi se pare si faptul ca in arta, totul sta sub semnul metaforei, iar Isus s-a folosit de o multitudine de metafore pentru a se face mai bine inteles. Iar mai frumos decat orice mi se pare felul in care Hristos, cel care face diferenta intre biserica si spectacol, isi face simtita prezenta si frumusestea in adunarile oamenilor.