Cu voia domniilor voastre, am sa-mi ingadui a cita dintr-o carte draga mie, "Bucuriile suferintei", in fapt o culegere de convorbiri cu preotul Dimitrie Bejan. Sunt doar cateva fraze, care insa au avut darul de a ma pune pe ganduri.

Ce rol hotarator are rugaciunea in viata si mai ales in suferinta, in inchisoare?

Rugaciunea reprezinta legatura noastra permanenta cu Dumnezeu. Plecam de la "Doamne, ajuta-ne!", pana la Psalmul 50. La toate rugaciunile, mai grele sau mai usoare, sa fie apartenenta inimii in totalitate la ceea ce spune graiul.

Cum va rugati in cei peste 20 de ani de puscarie, daca acceptati sa ne spuneti aceasta mare taina a inimii?

Rugaciunea noastra in puscarie, ca si in viata de mai tarziu, curgea limpede ca apa unui izvor, in care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna ca Dumnezeu aude si te ajuta sa suporti greutatea.

Ati cunoscut oameni in inchisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

Da. Doi tarani: Tudor Popescu de langa Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de langa Cluj. Le stralucea fata cand se rugau. De ce? Se predau total rugaciunii si prin ea lui Dumnezeu. [...]

Ah, stau si ma intreb cand mi-a stralucit fata ultima oara in timp ce ma rugam?

Poti sa povestesti cu oamenii, sa discuti cu apropiatii tai, sa-ti versi sufletul in fata prietenilor tai, poti sa faci tot ce vrei din ceea ce implica cuvantul rostit sau doar gandit, si totusi nu vei reusi sa faci nimic comparabil cu ceea ce inseamna a sta de vorba cu Dumnezeu. Inca ma stradui sa pricep aceasta taina! Cum poate un Dumnezeu infinit sa incapa intr-o minte atat de limitata, cum se poate ca El Elyon, Cel Prea Inalt, Dumnezeul caruia evreilor le este teama sa-i pronunte sau sa-i scrie Numele, vine dimineata de dimineata, seara de seara sau ori de cate ori ma vede ca Il caut, vine sa stea de vorba cu mine.

Ce legaturi tainice, si ce resorturi ascunse misca aceasta rugaciune, in interiorul fiintei umane, de realmente se intampla sa plecam genunchiul un om si sa ne ridicam alt om?

Deocamdata tot ce cunosc despre rugaciune si puterile ei mi se pare doar o poleiala, ceva superficial. Sub aceasta poleiala trebuie sa fie insa ceva adanc si mare cat inima lui Dumnezeu.

Am vazut acolo, intr-o vara, prin anul 1966-67, dupa slujba de noapte, dupa ce s-au stins lumanarile, ca a ramas in pridvor numai calugarul de rand, care citea in gand Psaltirea. Alti doi calugari foarte batrani, au ramas in biserica, adanciti in rugaciune pana au iesit toti crestinii de la Utrenie si se inchinau cu mainile pana la pamant. Ardea o candela in Altar iar alta la strana Maicii Domnului. Ei au ingenunchiat si s-au lungit cu fata la pamant, cap langa cap si picioare langa picioare, rugandu-se usor, soptit.

Eu eram in ultima strana, in semiintuneric, neobservat de ei sau neglijat, cu capul in maini, spunandu-i Bunului Dumnezeu ce ma doare. Printre degete am vazut o lumina care izvora din capul celor doi calugari batrani, ce se gaseau lungiti pe pamant unul langa altul aproape de mine. Stiau ei sau nu stiau?

Deasupra capetelor lor, la o inaltime de 10 cm palpaia o lumina verzuie care juca. Se stingea si iar se aprindea, intr-o tacere totala ma uitam la ei si nu-mi venea sa cred. M-am inchinat usor ca in fata unei minuni. Apoi cei doi calugari s-au ridicat in! acelasi timp, s-au inchinat, au trecut pe langa mine, parca ma mustrau, si s-au dus la chiliile lor; stateau langa trapeza.

A doua amintire sfanta. Era cu o zi inainte de Sfantul Dumitru. Venisem la Manastirea Sihastria de cu seara. Dimineata, inainte de a pleca acasa, asteptand cursa de sase care duce la Targu Neamt, am intrat in biserica si m-am inchinat usurel. Apoi m-am retras in ultimul rand de strani si ma gandeam. Afara era semiintuneric si ploua urat ca la munte, toamna tarziu.

In Altar, Parintele Cleopa - fiind de rand -, pregatea Sfanta Proscomidie. in fata lui ardea o candela si pe masa proscomidiei era cartea si sfesnicul cu o singura lumanare, in biserica, la Maica Domnului, o candela aprinsa cu lumina rosiatica.

Eu, cum am spus, fiind in ultima strana, in semiintuneric cu capul in maini, ma rugam linistit. La un moment dat am auzit ca a intrat cineva in biserica. M-am uitat fara interes. Intrase o femeie. Slujba inca nu incepuse; Parintele Cleopa isi vedea linistit de proscomidie.

Femeia care intrase, mergea incet-incet, avand un suman si broboada neagra si opinci in picioare. A ingenunchiat si a sarutat linistita icoanele, stand mai mult la strana Maicii Domnului, careia i-a sarutat mana. Apoi a venit in mijlocul bisericii si se ruga: "Doamne, ajuta-ma!", "Doamne nu ma lasa!". Mai tacea, mai repeta aceasta rugaciune de talia Sfantului Petru. Cand tacea cred ca se ruga profund, ca la un moment dat a aparut deasupra capului ei, la o distanta tot de 10 cm, o coroana ca arama la culoare care juca in jurul capului. Eu m-am temut, tot asa cum ma temusem cand vazusem lumina in jurul capului celor doi calugari pe care o vazusem de trei ori.

La un moment dat parintele Cleopa, intorcandu-se cu fata spre biserica, a vazut lumina. Nu-i venea sa creada. S-a inchinat adanc, dand din cap la vederea luminii sub forma de coroana si a inceput sa planga... In acest timp femeia s-a ridicat, s-a inclinat si, usor, fara sa supere sfintii, a iesit afara din biserica. Am mers in acelasi autobuz. Era femeie in varsta, si ofta mereu. Cine stie ce necazuri avea. Mai tarziu, parintele Ioanichie a scris intr-o carte aceasta intamplare povestita de Parintele Cleopa si vazuta de mine, la care a exclamat: "Ai vazut, Parinte Ioanichie, ca sunt mireni care se roaga mai adanc si mai frumos decat calugarii?".

Eu cred acum ca femeia de pe valea Bistritei era egala in credinta cu calugarii batrani ca vremea. Toti trei urcau acelasi munte, dar miruiti de Duhul Sfant.