In fata ochilor mei se deschide o priveliste neasteptata. Sunt undeva in afara spatiului si timpului si privesc plin de uimire cum sunt purtat de niste forte invizibile printre sute si mii de nori negrii printre care se vad cu greu niste raze de lumina. Am acum o viteza nebuna si tot ce mai apuc sa vad sunt pete de culoare care se intind, se intind si devin niste dungi colorate, luuuungi... inchid ochii pentru o clipa si simt ca m-am oprit. Ii deschid incet, privesc in jur dar nu vad nimic. Nici tipenie de om. Ma simt suspendat intr-un spatiu fara aer si ma mir ca pot respira. Nu e nimic in jur doar bezna care devine enervant de neagra si de deasa. Si liniste. O liniste infinita. Simturile mele imi spun ca ma aflu intr-un spatiu intins, fara nimic solid sub picioare. Cred ca mintea imi joaca feste. Poate ca doar dorm, imi spun, si incerc sa-mi pipai obrajii. Dezamagire. Sunt eu in carne si oase si mi-e frica sa schitez si cel mai mic gest. Daca pic din locul in care ma aflu?

In departare vad o lumina slaba si ma gandesc sa o iau intr-acolo. Fac un pas, doi, trei, patru dar nu simt ca ma misc. Sunt suspendat undeva... Unde? Ce e cu mine? Unde e Anca? Unde e calculatorul? Tocmai scriam un articol... [...]

Dinspre lumina aceea slaba, simt cum se indreapta catre mine o forta incredibila. Pielea mi se face de gaina. Luminita slaba din departare a disparut dar simt ceva langa mine. Ceva imens. Mi-e si frica sa gandesc. Imi deschid ochii pe care i-am inchis de frica si incep sa deslusesc inaintea mea ceva cu totul si cu totul iesit din comun. In fata mea, la nici cinci metri, sunt proptite, in ceea ce pentru mine a fost pana atunci vid, niste picioare imense. Talpa piciorului acelei fiinte e cat mine de mare, poate mai mare. Ma uit in sus cu bagare de seama dar stralucirea vesmintelor lui, spun lui pentru ca era un el, imi ia ochii. Imaginati-va un fundal negru si pe acel fundal negru o pata de culoare alba, un alb atat de stralucitor incat nu poti privi acolo. Ma simt inghetat de frica si parca toate simturile imi sunt paralizate. Linistea din jur ma scoate din sarite. Nici un zgomot, nici o miscare. Eu si el, fata in fata. El imens, eu infim. Mi-ar placea sa pot inchide ochii, dar nu reusesc sa-mi desprind privirile de pe fata lui. E atat de frumos cum nu cred ca un om si-ar putea inchipui vreodata. Nu va pot reda in cuvinte ce vad. Cu cat ma uit mai mult, cu atat frica dispare. Ma priveste cu un soi de curiozitate pe care o ascunde foarte prost. Este evident ca ceva din ceea ce sunt eu ii trezeste interesul. Imi zambeste si ma trezesc zambind monitorului. Ochii mei se obisnuiesc incet cu atmosfera camerei si ma simt inapoi intr-o realitate care fata de prezenta lui este nimic. In momentele scurte petrecute cu ingerul meu pazitor, da, am aflat pana la urma cine a fost, m-am simtit mai real si mai adevarat ca niciodata. De ce mi s-a aratat? De ce mi-a zambit? Nu stiu. Stiu insa ca pentru o vreme, nu ma voi mai lasa furat de noroiul din jur. E prea mare miza. Suntem prea importanti si prea multe se pregatesc pentru noi acolo sus. Ce bine e sa stiu ca am un inger pazitor...

Nota: Intalnirea mea cu ingerul pazitor s-a intamplat demult dar in alte conditii si sub alta forma. Ceea ce am scris mai sus este pura fictiune. Am fost inspirat sa scriu aceste randuri de constientizarea faptului ca lumea spirituala e mai prezenta si mai reala decat ceea ce vedem cu ochii nostri.