Aici si acum, atunci si acolo

· 4 min read
Aici si acum, atunci si acolo

Cu siguranţă Cel ce m-a făcut ca să îşi hrănească zâmbetul cu faptele vieţii mele, nu zâmbeşte acum , când se uită la mine.

Se spune că nici eu nu mai zâmbesc în ultimul timp aşa cum obişnuiam să o fac… că plâng în liniştea mea, înghiţindu-mi încet toată desconsiderarea de sine, toată durerea pe care eu am adus-o în viaţa mea tăindu-mi cu propriul cuţit carnea sufletului meu pentru a o dărui unuia care nu-şi porpusese niciodată să o preţuiască. M-am golit de ceea ce trebuia să fiu, devenind mai puţin, pentru un scop care emană întuneric, stă îmbrăcat în lacrimi şi se hrăneşte cu bucăţele din mine… foamea sa nu este, nu a fost şi nici nu va fi vreodată săturată.  

În toate acestea, îmi caut zâmbetul… l-am pierdut pe undeva. Vina: eu, doar eu. Consecinţe: eu devenind mai puţin decât am fost menită să fiu… Soluţia: un omor. Eu cea în căutarea zâmbetului şi a fericirii, trebuie să iau în mână-mi micuţă cuţitul acela cu care desenam cu asprime urma sângelui în propria-mi carne şi să alung din preajma mea cu el pe cel ce era setos de sângele meu, cel se scălda bucuros în lacrimile mele, pe cel ce dansa de voioşie în sunetul tremurului meu de frică, pe cel ce îmi gonea înţelepciunea din căminul minţii mele făcându-şi el loc acolo… Tot el a pus în mintea mea imaginea unei prinţese umbroase, a cărei râs pare o ruşine, a cărei bucurie nu e reală şi a cărei dăruire nu e apreciată şi asta nu din cauza celor din jur ci din cauza că dăruirea ei nu are pentru ce a fi valorificată, dăruirea ei nu are rost şi aşa că m-ai bine nu ar mai face sacrificii pentru că ea este oricum doar o prinţesă umbroasă, şi umbra nu va aduce niciodată lumină, oricâte sacrificii ar încerca să facă, doar atunci când moare, când este dată laoparte. Şi-mi punea acestă imagine a prinţesei în faţa ochilor de fiecare dată când încercm să mă uit în oglindă, nu am mai văzut de mult oglinda… nu mai ştiu cum arăt. Am încercat să mă uit în ochii oamenilor, să-mi văd reflecţia în strălucirea acestora… dar cu toate că erau zeci, sute de oameni în jurul meu sunt puţini, foarte puţini, cam cât ai număra degetele unei mâini, cei care au stat în faţa mea când am avut nevoie să mă reflect în ochii lor pentru a mă găsi… oricum, mă obişnuisem prea tare cu imaginea mea pe care mi-o arătase el, şi nu am mai putut sa cred ceea am văzut în ochii celor ce mă vedeau aşa cum sunt. 

Îmi propun să mă uit la faţa Celui care m-a făcut, care a scris un jurnal special cu locul, spaţiul şi trăirea pe care eu o voi avea în timpul fiecărei respiraţii aici în acest praf murdat al pământului…mai mult El ştie dacă voi pleca de aici în timp ce voi inspira ultima gură din acest aer prăfuit, sau când voi expira ultima picătură ne noroi pământesc… căci şi aerul este infectat aici. El ştie până şi ce va veni apoi… unde mă voi îndrepta şi cu cine voi petrece… frumos…

Mi-a pregătit deja un loc: deasupra norilor, deasupra soarelui, am camera mea acolo. Şi mi-a povestit despre ea:

Este luminată puternic de un tron, semnul domniei Lui… a spus că acolo nu există nici un spaţiu în care lumina să nu fie, nu există umbră acolo, nici un obiect nu lasă în acel loc urmă de întuneric pe podea. Acolo dacă-ţi lipeşti palma de perete, între aceasta şi zid nu este întuneric, ca şi pe pământ, ci lumină… pentru că acolo lumina nu pătrunde ci există. Acolo nu va trebui să îmi caut o oglindă pentru că Cel ce ma invitat în acel loc mă va lăsa să mă reflect în chipul Său…. sau… să se refelcte chipul Său în mine.

Nu ştiu foarte multe despre acel loc… ceea ce mai îmi aduc acum aminte să îmi fi spus este că miroase bine acolo. Mireasmă ce nu o voi simţi cât timp picioarele încă mi se plimbă în ţărână. Miros ducle, cald de veşnicie… şi se spune că există destul timp acolo să ne bucurăm de acesta fără să ne ajungă, se zice că nu ni l-a dat aici pentru că doar o clipă să-l fi simţit şi ne-am fi săturat de el.

A fost şi El aici într-una din zilele trecute. Atât de ciudat: încă nu s-a uitat despre venitea Lui… şi a fost singurul care umblând prin aceste noroaie nu i s-a lipit de talpă nici măcar un fir de praf, ci talpa Sa a rămas în urma fiecărui pas pe care îl făcea, strălucind. Deşi au trecut căteva zile urmele Lui sunt încă imprimate peste noroiul zonelor pe unde a fost… se spunea că le-a lăsat ca repere pentru noi… mă duc să le caut şi să umbru pe ele. Am o frică: ca nu cumva picioarele mele, atât de murdare fiid să murdărească urmele paşilor lui, iar cei ce vor veni după mine să nu ii mai poată descoperii, pentru că eu i-am mânjit cu noroiul lipit de mine. Mă duc să mă spăl iar apoi voi veni, le voi găsi şi voi umbla după aceste urme. 

-Andreutza

Related Articles

Umerase de agatat viata
· 2 min read
Lupta
· 2 min read
Dincolo
· 1 min read
Amintiri sculptate in gheata
· 3 min read