Apocalipsa, capitolul 2 (podcast)

Biblia, Cartea Apocalipsa, capitolul 2 cu explicații de Chuck Smith

29 min read
Apocalipsa, capitolul 2 (podcast)
Efes

Să ne aducem aminte din capitolul anterior că Ioan trebuie să trimită scrisori la cele șapte biserici din Asia. I s-a poruncit să scrie:

1. lucrurile pe care le văzuse,

2. lucrurile care sunt și

3. lucrurile care vor fi după aceste lucruri.

Citind Apocalipsa capitolul 2, Îl vedem pe Isus dictându-i lui Ioan mesajele către cele șapte biserici. În fiecare dintre mesajele pe care Isus le transmite diferitelor biserici, există un format comun.

În primul rând, există o descriere a Lui Isus Însuși, care este preluată din capitolul 1 din Apocalipsa.

Apoi, scrisorile sunt, fiecare dintre ele, adresate îngerului bisericii adică mesagerului ei. Mesagerii, în înțelegerea mea sunt liderii/pastorii diferitelor biserici care au rolul de a transmite mesajul din partea lui Dumnezeu comunității credincioșilor din acea biserică.

În fiecare dintre biserici, Isus Își declară cunoașterea pe care o are despre lucrarea ei. Fiecare scrisoare conține un cuvânt de laudă la adresa bisericii, precum și un cuvânt de mustrare. Excepție o fac  Smirna și Filadelfia pe care Isus nu le mustră și Laodiceea pe care Isus nu o laudă.

În fiecare dintre scrisori, există un îndemn pentru cei care au urechi să audă ceea ce spune Duhul bisericii și la fiecare dintre biserici, există o promisiune specială pentru cei ce vor birui.

Așadar, acesta este formatul sau firul comun pe care îl vom găsi în mesajele adresate celor șapte biserici.

Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: ‘Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă și Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur: (versetul 1)

În vedenia despre Hristos din primul capitol, Ioan Îl vede mergând în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur și ținând cele șapte stele în mâna dreaptă. Apoi în ultimul verset al capitolului unu din Apocalipsa, Domnul îi explică faptul că cele șapte sfeșnice de aur sunt cele șapte biserici, iar stelele sunt mesagerii acelor biserici sau pastorii/liderii acelor biserici. Este reconfortant gândul că Isus își ține mesagerii în mâna dreaptă.

Deci în capitolul unu din Apocalipsa, găsim această descriere a lui Isus și Isus o reia identificându-se ca autor al acestei scrisori adresată bisericii din Efes.

Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta (versetul 2)

Iată lauda pe care Isus o are pentru biserica din Efes: faptele lor, munca lor, răbdarea lor. Acestea sunt trăsături deosebite în cadrul unei biserici, o biserică activă ce lucrează pentru Domnul.

Noi știm că nu prin faptele noastre suntem făcuți neprihăniți, nu prin faptele noastre suntem mântuiți, dar este de asemenea adevărat că atunci când o persoană este cu adevărat mântuită, dovada acestei mântuiri se va manifesta în faptele sale. Domnul declară că El cunoaște faptele lor, le cunoaște munca și le cunoaște răbdarea.

În continuare, un alt cuvânt de laudă:

(știu) și că nu poți suferi pe cei răi, că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i-ai găsit mincinoși. (versetul 2, continuarea)

Cu alte cuvinte nu a existat nici un compromis în biserica din Efes. Această biserică nu-i tolera pe cei răi.

Una din slăbiciunile bisericii de astăzi este aceea că am început să tolerăm practicile rele, răul. Suntem supuși unei presiuni extraordinare pentru a accepta și a primi în cadrul bisericii practici neevlavioase, ne-scripturale, din partea unor oameni care ne forțează să recunoaștem și să le recunoaștem dreptul de a fi răi încercând să ne reducă la tăcere pentru a nu spune nimic împotriva răului.

Biserica din Efes a fost o biserică ce NU făcea compromis. Ei nu i-au tolerat pe cei care erau răi. Din nefericire, pe măsură ce vom coborî în istoria bisericii, vom găsi acele biserici care au făcut compromisuri. Biserica din Efes avea discernământ, adică îi examina pe cei care spuneau că sunt apostoli și nu erau constatând că erau mincinoși. Credincioșii din Efes au avut discernământ, pur și simplu nu acceptau o persoană pentru ceea ce spunea că este, ci o puneau la încercare pentru a se asigura că era într-adevăr ceea ce declara că este.

În continuare repetă,

Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit. (versetul 3)

Din exterior, Biserica din Efes pare a fi o biserică foarte bine organizată și funcțională. Pare că totul merge bine în ea. Ai putea spune: Doamne, asta chiar este o biserică grozavă. Uitați-vă la lucrările ei. Uitați-vă la slujirea ei,  uitați-vă la tot ceea ce fac ei, la asistența socială pe care o oferă și la influența pe care o au în comunitate.

Dar  Domnul spune:

Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. (versetul 4)

Cu alte cuvinte chiar dacă aveau inițiative și acțiune, le lipsea ceva vital: dragostea. Pavel, apostolul, în epistola lui către Corinteni capitolul 13 vorbește despre cum poți avea o grămadă de talente și daruri, cum poți fi extrem de ocupat să te implici în lucrarea Domnului, cum poți face sacrificii foarte mari pentru El, dar dacă nu ai dragoste, toate eforturile acestea nu înseamnă nimic. Ele nu folosesc la nimic, sunt lipsite de sens. Cea mai mare valoare a vieții creștine este dragostea. Nu există nimic care să întreacă dragostea. Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu ne-a poruncit să-L iubim cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră. Și ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții, așa cum El ne-a iubit pe noi. Așadar, ceea ce fac pentru  Dumnezeu, lucrările pe care le fac pentru Dumnezeu, trebuie să fie motivate de dragoste.

Pavel a vorbit despre cei ce predicau în Roma care erau motivați de gelozii, de invidie. Apostolul a spus că nu-l deranja motivația, din moment ce Hristos era predicat. Faptul că Hristos era predicat îl bucura. Dar când vom sta în fața lui Isus Hristos ca și credincioși pentru a fi judecați, nu doar faptele noastre vor fi judecate. Practic, ceea ce va fi judecată este motivația din spatele faptelor noastre. Știți, deseori facem lucruri care, din exterior, par foarte mărinimoase. Părem a fi niște oameni atât de minunați și milostivi, dar s-ar putea ca în inima noastră, în timp ce facem aceste lucruri, motivația noastră să fie cu totul greșită. S-ar putea să le facem pentru a primi glorie și laudă din partea oamenilor. Isus în predica de pe Munte a spus:

Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei;altminteri, nu veți avea răsplată de la Tatăl vostru, care este în ceruri. Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbița înaintea ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și în ulițe, ca să fie slăviți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. (Matei 6:1-2)

Isus a vorbit despre cum unii oameni se roagă  ca să-i impresioneze pe ceilalți cu spiritualitatea lor, cum dăruiesc doar pentru a-i impresiona pe alții cu generozitatea lor, cum postesc în așa fel încât toată lumea să știe și să fie impresionată de spiritualitatea lor. Isus a spus: dacă aceasta este motivația, atunci v-ați primit răsplata în gloria, recunoașterea, aplauzele oamenilor: savurați-o, pentru că nu veți primi nimic de la Dumnezeu. V-ați primit răsplata, declară Isus, dacă faceți lucrurile ca să atrageți atenția, să fiți văzuți și să fiți lăudați.

Isus a spus

Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să-L slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. (Matei 5:16)

Este important să ne dăm seama că într-o zi când faptele noastre vor fi judecate, se va vedea care a fost motivația din spatele lor, dacă au fost sau nu motivate de dragoste. Singura lucrare pe care Dumnezeu o va accepta este cea care are ca motivație dragostea.

Apostolul Pavel a spus că dragostea lui Hristos ne impulsionează. E îndemnul dragostei lui Isus Hristos care mă face să nu privesc lucrurile pe care le fac ca pe un sacrificiu, nu le privesc ca pe o muncă ci le privesc ca pe un privilegiu, o bucurie, o fericire de a putea face ceva pentru Domnul meu care mă iubește atât de mult. Așadar, suntem îndemnați în cele ce urmează ca tot ce facem în cuvânt sau în faptă, să facem pentru gloria lui Isus Hristos.


Aceasta era problema în Efes, faptele, munca, răbdarea nu mai erau motivate de dragoste. Se strecuraseră alte motivații.
Așa că Domnul vorbește pentru a corecta această situație în Efes.

Adu-ți dar aminte de unde ai căzut, pocăiește-te (versetul 5)

Amintește-ți de prima dragoste. Observați ce zice Domnul. Nu a spus că ți-ai pierdut prima dragoste ci că ai părăsit-o. Prima dragoste nu se pierde, o părăsești.  Domnul spune: Amintește-ți de unde ai căzut. Amintește-ți de reacția inițială din inima ta când ai realizat pentru prima dată că Isus te iubește și a murit în locul tău pentru a-ți oferi iertarea păcatelor și entuziasmul pe care l-ai avut, bucuria pe care ai avut-o, emoția de a-L urma și de a-L sluji pe Isus.

Amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te. Cuvântul pocăință înseamnă să îți pară rău, dar este mai mult decât atât. Regretul nu este întotdeauna pocăință. Sunt unii care regretă dar nu neapărat regretă răul pe care l-au făcut ci regretă faptul că au fost prinși făcând ceva rău.

Există o diferență enormă între a fi trist pentru consecințe și a fi trist pentru că ai păcătuit.

Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea. (2 Corinteni 7:10)

Tristețea care este după voia lui Dumnezeu, ne spune Biblia, duce la pocăință. Și deci pocăința este întristare, dar este însoțită și de o schimbare. Dacă există o pocăință adevărată, atunci există o schimbare.

Așadar, Domnul îi cheamă pe credincioșii din Efes să schimbe răceala care se dezvoltase în relația lor cu Domnul. Relația dintre ei și Domnul se transformase într-o relație formalizată în care oamenii care fac fapte pentru Domnul dintr-un sentiment de obligație sau din datorie sau, în mod tragic, din dorința de a-și câștiga mântuirea. Îmi pare rău pentru acești oameni care umblă din casă în casă sâmbăta, oferind materiale biblice ca să își câștige mântuirea.

Dar ne spune Duhul Sfânt prin Pavel,

Prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:8-10)

Cu alte cuvinte, NU ceea ce faci tu pentru Dumnezeu este important, ci ceea ce a făcut și face Dumnezeu pentru tine. Și dacă faci lucruri din simțul datoriei, dacă asta este motivația ta, atunci Domnul nu le acceptă,  iar lucrarea ta devine o lucrare a firii pământești, mai degrabă decât un rod al Duhului.

Un rod este ceva care vine în mod natural. Vine ca urmare a relației. Exact asta vrea Dumnezeu cu tine: nu o relație legală, formalizată, ci vrea o relație de iubire cu tine. El vrea ca ceea ce faci să decurgă din dragostea ta pentru El, să fie un răspuns natural pentru Dumnezeu al inimii și al vieții tale, dragostea ta fiind revărsată înapoi către El și manifestată în lucrurile pe care le faci pentru El.
Așadar,

pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi.   (versetul 5)

Întoarce-te la faptele dintâi. Dacă te vei întoarce și vei începe să faci din nou acele lucruri de la început, dacă începi să citești Cuvântul așa cum ai făcut-o, dacă vei lăsa televizorul închis și vei petrece timp cu Domnul, citind Cuvântul, devorând Cuvântul așa cum ai făcut-o odată, vei vedea că dragostea, flacăra ei va începe să ardă din nou în inima ta. Cuvântul lui Dumnezeu va aprinde din nou, un foc înăuntrul tău. Așadar, Isus îi încurajează să se întoarcă și să facă primele fapte din nou.
Consecințele continuării pur și simplu pe această cale a nepocăinței sunt dezastruoase, pentru că, spune Domnul, dacă nu vă pocăiți și nu vă întoarceți la primele fapte,

voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești. (versetul 5)

Vă aduceți aminte din capitolul 1,  Isus era în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur. Isus le spune ce se va întâmpla dacă  nu se întorc la acea primă iubire, la fapte motivate de iubire mai degrabă decât de simțul datoriei, la o relație de iubire cu El mai degrabă decât o relație formalizată cu El. El nu vrea să aibă nimic de-a face cu o relație formalizată. El nu vrea niciodată să ne simțim obligați, îndatorați. Nu vrea să spunem, trebuie să fac asta pentru Domnul ci mai degrabă doresc să fac acest lucru pentru Domnul, pentru că Îl iubesc atât de mult. Acestea sunt faptele pe care le caută Domnul, cele care izvorăsc din dragostea debordantă ascunsă în inima ta pentru El. Domnul nu stă într-o biserică fără dragoste, e neinteresat de toate lucrările, de muncă, de răbdare, de discernământ dacă dragostea nu este motivul din spate. Domnul declară din nou, niște plusuri:

Ai însă lucrul acesta bun: că urăști faptele nicolaiților, pe care și Eu le urăsc. (versetul 6)

De multe ori un grup primește un nume care îi descrie acțiunile. Nicolaiții reprezentau preoția asupra laicilor, instituirea unei preoții. Domnul a spus că credincioșii din Efes urau faptele nicolaiților pe care și El le ura. Preoția făcea parte din organizarea religioasă din Vechiul Testament, când Dumnezeu nu era accesibil omului păcătos.

Preotul se apropia de Dumnezeu pentru popor cu jertfe și apoi ieșea din Locul Preasfânt pentru a pronunța binecuvântările lui Dumnezeu asupra poporului. El era reprezentantul lui Dumnezeu în fața poporului. El era reprezentantul poporului în fața lui Dumnezeu, era un mediator, un intermediar, iar acest lucru era necesar în perioada Vechiului Testament. Dar Isus, prin moartea Sa, a abolit preoția.

Este un singur Dumnezeu și este un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni: Omul Isus Hristos.   (1Timotei 2:5)

Isus a murit pentru a vă oferi acces direct la Tatăl și urăște încercarea oricui de a se interpune între tine și Tatăl. Apropierea ta de Dumnezeu prin intermediul unei persoane nu este necesară, nu este posibilă, dacă nu este vorba de persoana lui Isus Hristos prin care vii la Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu, un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni.

Isus a zis:

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6)


Deci, preoția începuse să fie stabilită în această perioadă a istoriei bisericii. O vom găsi când vom ajunge la biserica din Pergam, la începuturile bisericii, această idee a unor bărbați sfinți, speciali care pot mijloci la Dumnezeu pentru tine și care ar fi intermediari între tine și Dumnezeu. Credincioșii din Efes nu au acceptat acest lucru. Nu numai că nu l-au acceptat dar l-au și urât și Isus îl ura și El.

În continuare e chemarea:

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: (versetul 7)

Și promisiunea specială pentru biruitori:

‘Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.’ (versetul 7)

Vă amintiți că în cartea Genezei, după ce Adam și Eva au păcătuit și au fost alungați din grădină, Dumnezeu a pus heruvimii la intrare pentru a o proteja de intruziunea lui Adam și a Evei în grădină și pentru a nu-i lăsa să mănânce din pomul din care ar fi trebuit să mănânce, pomul vieții.

Acel copac, cred, care a fost transplantat și acum se află în mijlocul raiului lui Dumnezeu a fost cândva în grădina Edenului. În viitor ni se va permite să mâncăm din pomul vieții, în mijlocul paradisului lui Dumnezeu. Acest lucru este descris mai departe în cartea Apocalipsei, în capitolul 22.

După cum am spus, bisericile reprezintă perioade din istoria bisericii și, din punct de vedere istoric, biserica din Efes a fost biserica primară.

Este interesant de observat cum istoria bisericii nu reflectă ceea ce Dumnezeu a vrut ca biserica Sa să fie. Studiind istoria bisericii găsești că scopurile lui Dumnezeu nu sunt îndeplinite de biserică. Istoria bisericii este o istorie a eșecului, a eșecului de a fi și de a face ceea ce Dumnezeu ar fi vrut ca biserica să fie și să facă.  

Ioan scrie Apocalipsa în jurul anului 96. El este ultimul dintre apostoli,  ultimul apostol supraviețuitor. Toți ceilalți fuseseră deja martirizați. A rămas doar Ioan. Punctul în care se afla Ioan în momentul scrierii Apocalipsei era la doar aproximativ 50 de ani de la nașterea bisericii și deja vedem problemele care au început să se dezvolte și se pare că lucrurile se înrăutățesc, în loc să se îmbunătățească, pe măsură ce avansăm în istoria bisericii. Dacă vrei să știi ce a vrut Dumnezeu pentru biserică, studiază în Biblie, cartea Faptele Apostolilor.

Acolo, vedem biserica așa cum a vrut Dumnezeu să fie, făcând ceea ce El a vrut. Este interesant de observat că biserica din cartea Faptele Apostolilor a ajuns în întreaga lume cu Evanghelia lui Isus Hristos.
Când le-a scris credincioșilor din Colosse, la aproximativ 30 de ani după nașterea bisericii, Pavel a vorbit despre Evanghelia care a ajuns la oamenii de acolo și a fost propovăduită  în toată lumea. La 30 de ani de la nașterea bisericii apostolii au reușit să ducă Evanghelia în toată lumea.
Acolo, în cartea Faptele Apostolilor, este prezentată biserica așa cum a vrut Dumnezeu să fie. Dar iată, chiar înainte de moartea lui Ioan, Isus, scriindu-le bisericilor, le mustră. La cinci dintre cele șapte biserici le cere pocăință.

Așadar, eu nu mă uit la istoria bisericii pentru a găsi modelul sau exemplul pentru biserică. Mă uit la cartea Faptele Apostolilor și acolo, cred că găsim adevăratul model al lui Dumnezeu pentru biserică. Deci, pe la finalul primului secol, biserica din Efes are deja probleme, lipsa dragostei în motivația lucrărilor lor pentru Domnul.

În ceea ce privește biserica din Smirna, din punct de vedere istoric, avem de-a face cu acea perioadă de mare persecuție care s-a încheiat în anul 316 cu edictul de toleranță al lui Constantin.
În această perioadă a istoriei, din circa anul 100 până în anul 315, biserica a fost supusă unei persecuții severe din partea guvernului roman. În cartea sa despre martiri, John Fox estimează că au existat 5 milioane de creștini care au fost martirizați pentru credința lor în Isus Hristos. Cartea lui Fox despre martiri ne aduce aminte de moștenirea glorioasă a credinței pe care o avem, toți acei bărbați și femei, băieți și fete care și-au dat viața mărturisindu-L pe Isus Hristos ca Rege al vieții lor.  

În prezent, Smirna este orașul Izmir, în Turcia. Are un port maritim frumos și se află la nord de Efes. A fost și este și astăzi unul dintre marile orașe din Turcia.

Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ‘Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat: (versetul 8)


Biserica din Smirna avea să treacă printr-o mare persecuție și astfel, în timp ce Isus se adresează bisericii din Smirna, i se prezintă ca fiind Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel care a fost mort și este viu, pentru că ei se vor confrunta cu martiriul, adică vor fi condamnați la moarte pentru credința lor.
Isus Se identifică cu cei din Smirna. Și El fost condamnat la moarte, dar exista speranța învierii. El a fost mort și acum este viu. Isus le-a vorbit ucenicilor Săi despre speranța învierii pe care o puteau avea și ei. El le-a spus:

pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi. (Ioan 14:19)

Deoarece  biserica din Smirna va trece prin persecuții grele și martiriu, Isus i se prezintă ca Cel dintâi și Cel de pe urmă. Nu a existat nimic înainte de El, nu va fi nimic după El. El este cel dintâi și cel de pe urmă, alfa și omega, începutul și sfârșitul. Continuă Isus,

Știu necazul tău și sărăcia ta, dar ești bogat (versetul 9)

Majoritatea creștinilor în biserica primară erau sclavi. Dacă o persoană bogată devenea creștină, guvernul îi lua proprietatea și averea. Așadar credincioșii erau destul de săraci din punct de vedere financiar, dar Domnul adaugă: "Știu sărăcia ta, dar ești bogat, bogat în lucrurile care contează cu adevărat".
Nu poți să-ți măsori cu adevărat bogăția după contul tău bancar. Acesta nu este deloc o măsură adevărată a bogăției. Adevărata măsură a bogățiilor e în ceruri. Comoara pe care ați pus-o acolo în cer, în ea se află adevărata bogăție, pentru că adevărata bogăție e cea veșnică.

Când vom muri, vom lăsa aici tot ce ține de domeniul material. Unii oameni care au fost bogați pe pământ vor fi săraci în cer pe când alții care au fost săraci pe pământ vor fi bogați în cer. Isus a spus,

Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, (Matei 6:19,20)

În continuare El se adresează bisericii din Smirna,

Știu batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. (versetul 9)

O mare parte din persecuțiile împotriva bisericii primare au venit din partea evreilor și au fost provocate de aceștia. Acesta este un fapt istoric. Pavel, apostolul, a fost în mod constant chinuit de evreii care îi stârneau tot felul de probleme. Oriunde se ducea cu Evanghelia, ei veneau și stârneau disensiuni și dezordine. Isus zice despre evreii din Smirna: ei spun că sunt evrei, dar nu sunt ci sunt sinagoga lui Satan.
Vă amintiți când Isus vorbea cu evreii, iar ei i-au spus: Avraam este tatăl nostru. Isus le-a spus: Dacă Avraam ar fi fost tatăl vostru, atunci M-ați fi cunoscut, pentru că înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt. Și ei au spus nu ai nici măcar 50 de ani. Ce, vrei să spui că Avraam te-a cunoscut? El a spus: înainte ca Avraam să fi fost, Eu sunt. Atunci au luat pietre ca să-L omoare. Dar Isus le-a zis: Voi sunteți de la tatăl vostru, diavolul, și voia lui faceți.
Pavel a spus că nu toți din Israel sunt Israel. Cu alte cuvinte, faptul că ești doar un descendent pământesc al lui Iacov, nu te face să fii cu adevărat Israel. Cuvântul Israel înseamnă a fi guvernat de Dumnezeu. Dacă viața ta nu este guvernată de Dumnezeu, nu ești cu adevărat Israel, chiar dacă ești un descendent al lui Iacov. Așadar, Pavel a spus că nu toți cei care sunt din Israel, sunt Israel, nu toți cei care sunt evrei sunt evrei adevărați.

Există evrei în ziua de azi care au descoperit că Isus este Mesia. Ei sunt evrei adevărați pentru că urmează promisiunile și profețiile din Scripturile Vechiului Testament cu privire la Mesia care a venit să ia păcatele.
Alții au numele de evrei, și așa a fost în Smirna, dar Isus a spus că ei nu sunt evrei. De fapt, ei luptă împotriva lucrurilor lui Dumnezeu.

Isus le spune celor din Smirna,

Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții. (versetul 10)

Se crede că acest necaz de 10 zile se referă la cei 10 împărați ai Romei care au instigat și au dus la îndeplinire marea persecuție împotriva Bisericii.

A fost Nero din 64 până în 68. Pavel a fost decapitat sub domnia sa. A fost Domițian din 95 până în 96. Acesta este împăratul care l-a exilat pe Ioan pe insula Patmos. A fost Traian din 104 până în 117. În timpul domniei sale, Ignațiu a fost ars pe rug. A fost Marcus Aurelius din 161 până în 180 și sub domnia sa, Policarp a fost martirizat. A fost Severus din 200 până în 211. Maximinus din 235 până în 237, Decius din 250 până în 253. Valerian din 257 până în 260, Aurelian din 270 până în 275. Și cel mai rău dintre toți a fost Dioclețian din 284 până în 305. În timpul împăratului Constantin, biserica a încetat să fie persecutată.

Isus zice, în continuare:

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte. (versetul 12)

Dacă te naști de două ori, vei muri o dată, cu excepția cazului în care vei fi în viață când va avea loc răpirea, atunci nu vei muri niciodată. Dar dacă te naști o singură dată, vei muri de două ori.

Când ajungem la capitolul 20 al cărții Apocalipsa, vedem tronul mare și alb al lui Dumnezeu, iar cei ale căror nume nu au fost găsite scrise în cartea vieții vor fi aruncați în Gheena. Se spune că aceasta este moartea a doua, starea finală a morților nemântuiți.

Așadar, cei care primesc cununa vieții, cei martirizați pentru Isus sunt cei care mor în Hristos. Asupra celor care au fost născuți din nou din Duhul lui Dumnezeu, moartea a doua nu va avea nici o putere.

Biserica din Pergam este biserica de stat care a fost adusă în ființă de Constantin. Această perioadă a fost una dintre cele mai tragice perioade din istoria bisericii, pentru că aici lumea, lumescul a devenit parte a bisericii. În această perioadă creștinismul a devenit religie de stat și odată cu această căsătorie dintre stat și biserică au venit o mulțime de rele și probleme.

Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i:‘Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri: (versetul 12)

Aceasta este o descriere a lui Isus în capitolul unu și a Cuvântului care a iese din gura Lui, sabia ascuțită cu două tăișuri.

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri (Evrei 4:12)

Atunci când vorbește despre o sabie ascuțită, știți că vom avea de-a face cu judecata, cu tăierea.

Știu unde locuiești: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ții Numele Meu și n-ai lepădat credința Mea (versetul 13)

Pergam era un oraș foarte luxos, plin de temple închinate zeilor păgâni și majoritatea religiilor păgâne implicau închinarea satanică.

Credincioșii din Pergam au ținut Numele lui Isus. Ei nu au negat credința. Ei au crezut în Isus că este Fiul lui Dumnezeu.

(știu că) n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana. (versetul 13)

Aici se face o referire la unul dintre credincioșii din Pergam care a fost martirizat, pe nume Antipa.

Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de doctrina lui Balaam, care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor și să se dedea la curvie. (versetul 14)

Ne aducem aminte cum Balaam nu a putut să-i blesteme pe copiii lui Israel care veneau prin țara Moabului. Balak, regele Moabului, i-a spus lui Balaam: Am vrut să te fac bogat, dar Dumnezeul tău te-a împiedicat să te îmbogățești. Dar Balaam, lacom de răsplata pe care i-o oferea regele, i-a spus regelui: Le-am spus de la început slujitorilor tăi, că nu există nici un farmec sau vreo vrajă pe care aș putea să o fac împotriva acestor oameni, pentru că ei sunt poporul lui Dumnezeu, sunt binecuvântați de Dumnezeu. Dar tu poți să aduci un blestem asupra lor.

Aceasta este doctrina lui Balaam: a-i face pe oameni să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu și să înceapă să se închine la idoli. Lasă-ți poporul să-i întâlnească și să-i invite acasă pe israeliți, iar când vor intra în casele tale, oamenii tăi să-și scoată dumnezeii și să-i invite să se închine dumnezeilor tăi împreună cu ei.

Pune-ți fetele să vină, să flirteze cu băieții, să-i incite sexual. Iar când ajung în pat, puneți-le pe fete să o scoată pe micuța Astarte,  miniatura zeiței fertilității și să le spună: "Vreți să vedeți cum ne închinăm noi zeiței noastre Astarte prin ritualuri sexuale în cinstea ei". Și când se întorc de la Dumnezeul adevărat și încep să se închine la acești alți dumnezei falși, Dumnezeul lor care este gelos,  îi va lovi. Aceasta a fost doctrina lui Balaam: introduceți idolatria, faceți-i să se închine lui Dumnezeu în moduri neîngăduite, să dezvolte preoția, care găsim că a fost începută în biserica din Pergam. Astfel, când poporul lui Israel a început să se închine la alți dumnezei, judecata lui Dumnezeu a venit asupra lor.

Odată cu Pergam, în această perioadă a istoriei bisericii, au fost introduși idoli, icoanele, relicvele sacre. Închinarea la icoane și la relicve sfinte este numită aici doctrina, învățătura lui Balaam.

Tot așa, și tu ai câțiva care, de asemenea, țin învățătura nicolaiților, pe care Eu o urăsc. (versetul 15)

Iarăși, Domnul declară că urăște doctrina nicolaiților. În continuare, Domnul îi cheamă pe credincioșii din Pergam la pocăință. Observați că nu a existat o chemare la pocăință în Smirna. Smirna era o biserică ce trecea printr-o persecuție grea.

Isus spune bisericii din Pergam,

Pocăiește-te dar. Altfel, voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.»’ (versetul 16)

Nu numai că Domnul Își va îndepărta prezența, dar va începe să lupte împotriva acestui sistem din cauza îmbrățișării de către ei a lucrurilor pe care El le ura.

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ‘Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește.’ (versetul 17)

Piatra albă era piatra de acceptare.

Vedem în Scripturi cum Domnul a schimbat numele unor oameni: Avram a fost schimbat în Avraam, Sarai în Sara, Saul în Pavel. Numele nou de la Domnul descria noul caracter al omului.
Numele Iacov, înseamnă prinzător de călcâie, cel care profită, care pune piedică cuiva, care învinge prin împiedicarea cuiva prin prinderea călcâielor, un prinzător de călcâie. Numele lui Iacov a fost schimbat în Israel, nume care înseamnă guvernat de Dumnezeu.
Dumnezeu are un nume nou pentru tine care probabil este asociat cu viitorul, cu ceea ce ți-a pregătit Dumnezeu și cu lucrurile pe care Dumnezeu le are pentru tine. Așadar, acest nume nou, special nimeni nu-l cunoaște, decât cel care îl primește.

Mai departe trecem în perioada istorică a Tiatirei. Aceasta se întinde din anul 500 până în prezent.
Următoarele patru biserici despre care vom citi în capitolul 3, toate există în prezent. Au început mai devreme în istorie, dar toate există până acum. Vom spune unele lucruri pe care Isus le-a spus și care vor fi supărătoare pentru unii dintre voi care aveți un trecut catolic. Nu vă faceți griji, în capitolul următor, când vom ajunge la biserica din Sardes, vom fi extrem de exigenți cu reforma protestantă și eșecul ei.
Iar când vom ajunge la biserica din Laodiceea, ultima biserică, vom vedea că nu mai este nimic bun de spus despre ea. Așa că nu spuneți că mă iau de catolici. Domnul se ia de toată lumea. Sunt lucruri greșite în fiecare dintre organizări și nu e bine să închizi ochii, să nu vezi erorile dintr-un sistem. Deci,  nu ne luăm doar de unii, ne luăm de toți. Și nu vreau să aveți impresia că încerc să fiu anti catolic. De fapt, Domnul are multe lucruri minunate de spus despre această biserică. El nu are nimic bun de spus despre biserica modernă, care este apostată.

Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i:‘Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:(versetul 18)

Înapoi în capitolul unu, Isus este descris ca având ochi ca flăcări de foc și picioarele ca arama care strălucea în foc. Arama în Scripturi simbolizează judecata. Altarul pe care se ardeau jertfele era un altar de aramă, de bronz, simbol al judecății.

Vă amintiți când în timpul călătoriei poporului Israel  prin pustiu, au venit șerpii veninoși peste ei din cauza împotrivirii lor fățișe și a protestului lor împotriva lui Moise.  Acești șerpi  au început să muște poporul și oamenii au început să moară din cauza acestor șerpi care îi mușcau.

În urma rugăminții lor de a fi salvați, Domnul i-a poruncit lui Moise să facă un șarpe de aramă, să-l pună pe un stâlp și să-l ridice în mijlocul taberei. De fiecare dată când o persoană mușcată se uita la acest șarpe de aramă, trăia. Moise a făcut ce i-a poruncit Domnul. Șarpele de aramă de pe stâlp era o reprezentare vizuală a păcatului lor care era judecat. Dacă cineva se uita la acest șarpe de aramă înțelegea că păcatul lor a fost judecat și trăia. Isus amintește acest episod spunând,

Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El (în Isus) să nu piară ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3:14,15)

Astfel șarpele de aramă a devenit un simbol al judecății păcatelor noastre pe care Isus le-a luat asupra Lui pe cruce. Păcatele noastre au fost judecate acolo, pe cruce. Așadar, picioarele de aramă vorbesc despre judecata pe care Isus o va rosti împotriva acestui sistem religios.

Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta și faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. (versetul 19)

Iată 0 biserică ce pune accentul pe fapte bune, o biserică ce pune accentul pe dragoste și pe fapte din dragoste. Să ne gândim la Maica Tereza, la lucrarea ei extraordinară în mahalalele din India și la câți și-au dedicat viața în slujirea creștină, lucrând printre săraci. Să ne gândim la toate lucrările minunate care au fost făcute de această biserică.

Isus spune: Îi cunosc slujirea, credința și prin ceea ce fac, oamenii sunt învățați o credință extraordinară în Dumnezeu, și în Isus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, o credință puternică în nașterea din Fecioară a lui Isus Hristos. Cu toate aceste plusuri, au existat și unele probleme.

Dar iată ce am împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea care își zice proorociță, să învețe și să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie și să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. (versetul 20)

În Vechiul Testament aflăm că Izabela a fost soția regelui Ahab. Ea a fost cea care a adus închinarea la Baal în Regatul de Nord al lui Israel, lucru care a rezultat în multe rele care au venit peste popor pe măsură ce ei se închinau lui Baal. Închinarea la un dumnezeu fals, la Baal, în cazul poporului Israel, a reprezentat curvie spirituală.

Relația dintre Isus și biserici este o relație de dedicare și credință asemănătoare cu o relație de căsătorie. La fel e relația dintre Israel și Dumnezeu. Într-o căsătorie, soțul și soția sunt credincioși unii altora, în exclusivitate. A fi căsătorit cu Isus Hristos înseamnă să-i fi total credincios Lui și doar Lui să i te închini. Închinarea la orice altceva constituie curvie spirituală.

Dumnezeu le-a spus copiilor lui Israel:

Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, (Exodul 20:3)

Cu alte cuvinte, Dumnezeu interzice icoanele prin legea Lui. Izabela a introdus în Israel idoli, imagini ale lui Baal. Oamenii din poporul Israel aveau acești idoli în casele lor, pe care Izabela i-a introdus. Ei au început să li se închine, cerându-le lor ajutor și îndrumare.

Așadar, vedem în această perioadă istorică, în Tiatira, introducerea imaginilor, a idolilor care sunt ridicați în biserică, în jurul bisericii, imagini ale lui Isus, imagini ale Mariei, imagini ale sfinților pe care oamenii le venerează.
Domnul spune:

I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; și celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. (versetele 21, 22)

Observați că această biserică, dacă nu se pocăiește și nu se întoarce de la faptele sale, va intra în perioada necazului cel mare.

am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. (versetul 22)

Dar vedeți inferența. Deducem din această afirmație că dacă se pocăiesc, vor scăpa de necazul cel mare.

Nu cred că biserica va trece prin necazul cel mare. Pe măsură ce vom avansa în cartea Apocalipsa, de fapt, în capitolul următor, la biserica din Filadelfia, și apoi, când vom ajunge la capitolul cinci, vom vedea unde se află biserica atunci când va veni marele necaz pe pământ.
Așadar, aici au avertismentul și inferența din avertisment, dacă nu se pocăiesc, vor fi aruncați în marele necaz. Pocăința le va permite să scape de marele necaz.

Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Și toate Bisericile vor cunoaște că Eu sunt Cel ce cercetează mintea și inima: și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.      (versetul 23)

Dumnezeu spune că El cercetează cele mai intime părți ale omului, cele mai ascunse, mintea și inima lui. Dumnezeu spune:

Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă.            (1 Samuel 16:7)

David a spus:

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști, știi când stau jos și când mă ridic și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. (Psalmul 139:1-6)

Dar apoi David s-a rugat:

Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei. (Psalmul 139:23,24)

Prin Ieremia, Domnul a spus că

Inima (omului)este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima și mintea, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui. (Ieremia 17:9,10)

Bisericii din Tiatira, Domnul îi declară că El cercetează inimile. El ne cunoaște gândurile. El ne cunoaște ființa lăuntrică, în intimitatea ei. El cunoaște motivele care determină lucrurile pe care le facem.

Eu sunt Cel ce cercetează mintea și inima: și voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.

Judecata lui Dumnezeu va fi absolut corectă, deoarece motivele vor fi judecate alături de fapte.

Vouă însă, tuturor celorlalți din Tiatira care nu aveți învățătura aceasta și n-ați cunoscut "adâncimile Satanei", cum le numesc ei, vă zic: Nu pun peste voi altă greutate. (versetul 24)

Această perioadă a istoriei bisericii a produs mulți sfinți minunați, precum Savonarola și mulți alți sfinți glorioși ai lui Dumnezeu, oameni ai lui Dumnezeu. Iar noi suntem binecuvântați datorită acestor oameni ai lui Dumnezeu care au trăit în această perioadă, nu toți au fost corupți.  Totuși a fost una dintre cele mai negre perioade din istoria bisericii. Cei dintre voi care studiați istoria bisericii știți cum chiar și poziția Papei a fost desacralizata în multe rânduri. În această perioadă a istoriei, unii dintre cei mai josnici oameni și-au plătit accesul la putere prin cumpărarea poziției de Papă. La un moment dat, această funcție a fost scoasă la licitație pentru cel mai mare ofertant. Toate aceste lucruri fac parte din istoria bisericii. Nu are rost să ne ascundem capul în nisip și să ne prefacem că nu s-au întâmplat.

Și totuși, există un contrast. Există acei sfinți minunați care Îl iubesc pe Domnul în totalitate. Există astăzi, în cadrul bisericii catolice, oameni minunați care îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos. Nu încercăm să facem o acuzație generală împotriva bisericii în sine. De fapt, Isus se adresează celor ce vor birui în această biserică:

Numai țineți cu tărie ce aveți până voi veni! (versetul 25)

Domnul spune "până voi veni", deci vedeți că aici este din nou o referire la venirea Sa. Așadar, această biserică există până în prezent și va exista până ce Domnul va reveni.

Celui ce va birui și celui ce va păzi până la sfârșit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. (versetul 26)

Iată promisiunea binecuvântată pentru biruitori: putere asupra națiunilor.

Le va cârmui cu un toiag de fier, și le va zdrobi ca pe niște vase de lut, cum am primit și Eu putere de la Tatăl Meu. Și-i voi da luceafărul de dimineață              (versetele 27,28)

Cel ce ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, ne promite că vom fi o împărăție de preoți. Biserica va trăi și va domni cu Isus timp de o mie de ani pe pământ, iată făgăduința celor biruitori, de a domni împreună cu Domnul pe pământ. În timpul celor o mie de ani, în domnia milenară a lui Hristos, le va fi dată puterea de a impune o guvernare dreaptă pe pământ.

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul. (versetul 29)

Încă o dată suntem îndemnați să ascultăm ce are Dumnezeu de spus, atâtea lecții în aceste mesaje.