…a fost ziua, in care toate visele, sperantele si planurile de viitor mi-au fost ruinate!
ai fost vreodata indragostit/a cu-adevarat? te-a parasit vreodata prietena / prietenul si-atunci ti s-a parut, ca iti fuge pamantul de sub picioare si ca totul se invarte in jurul tau si-ti pierzi tot echilibrul? dar… te-a parasit cumva sotia / sotul? ei, bine, pe mine da! si pot sa-ti spun, ca ceea ce-am descris mai sus, este doar o frantura din tot, ce-am simtit din acea zi si pana azi.
a inceput totul asa de frumos… imi aduc asa de bine aminte de toate detaliile de la inceput, de parca ar fi fost ieri. eram asa de fericiti amandoi… asa de indragostiti… da, ma simteam si eram cu adevarat iubita, un sentiment extraordinar, care te face sa razi, sa dansezi, sa imbratisezi lumea toata… apoi a urmat cererea in casatorie: doar lumanari in jur, cantecul nostru in surdina si inelul stralucitor in mana lui, vocea lui ferma: “vrei sa fii sotia mea?” la scurt timp sarbatoream nunta, ziua cea mult asteptata, urmata de luna de miere, iar apoi de zile, saptamani si luni pline de surprizele (placute sau uneori mai putin placute) inceputului unei vieti in doi! din pacate n-a tinut mult.. doar la 10 luni de la nunta a urmat primul examen, la care sotul meu a cazut. nu, nu e vorba de adulter, ci de moartea celui mai bun prieten al lui. urmarile au fost: departarea de Dumnezeu, de biserica si incetul cu incetul de mine… urmatoarele 10 luni au fost luni de lupta, disperare, rugaciune si speranta, ca totul va fi din nou bine… pana pe 18 iunie, cand sotul meu, iubirea vietii mele, mi-a zis, ca el renunta la lupta pentru casatoria noastra… el vrea divortul! daca crezi, ca n-am facut tot, ce-am stiut eu mai bine, sa-l fac, sa se razgandeasca, te inseli amarnic!
au trecut mai bine de trei luni de-atunci… el este primul meu gand dimineata, gandul permanent in timp ce lucrez, mananc, conduc masina si ultimul gand inainte s-adorm. interesant este ca toate momentele urate din relatia noastra sunt in ceata si momentele frumoase predomina in gandurile mele. dar apoi imi revine iar in minte acea propozitie din partea lui: eu nu te mai iubesc! saptamana viitoare urmeaza, ca un judecator sa ne dea o hartie, in care va scrie, ca suntem divortati. a trecut totul ca un vis, ca si cum n-ar fi fost niciodata. au ramas doar amintirile.
“why do all good things come to the end?” cum a putut renunta, sa ma iubeasca? cum a putut uita juramantul din Rut, care ni l-am dat pe rand unul altuia in biserica, in timp ce ne puteam verighetele:
“Incotro vei merge tu, voi merge si eu, unde vei locui tu, voi locui si eu; poporul tau va fi poporul meu si Dumnezeul tau va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri si eu si voi fi ingropata acolo. Faca-mi Domnul, ce o vrea, dar nimic nu ma va desparti de tine decat moartea!”
raspunsul la aceste intrebari, la aceasta indiferenta este tot din Biblie: in zilele din urma oamenii vor fi lipsiti chiar si de dragoste fireasca!
v-am relatat povestea mea, nu pentru ca sa ma plang. pentru ca am la cine sa ma plang: familia mea, prietenii mei, chiar si colegi si straini ma incurajeaza si imi acorda suport si ajutor. de fapt sincera sa fiu, nu mai pot s-aud fraze ca: “Dumnezeu stie, de ce e asa”; “ramai langa Dumnezeu si roaga-te, sa vezi, care e planul Lui pentru tine”; “Dumnezeu te iubeste”; nu ma-ntelegeti gresit; apreciez toate incurajarile si le sunt la toti recunoscatoare, dar le-am auzit mereu si mereu din iunie incoace! dar am scris aceste lucruri, pentru ca in ultimul timp vad tot mai multe articole crestine despre divort. si pentru ca stiu, cat de judecati sunt cei divortati din biserici. mai ales in bisericile noastre protestante. ramai pentru totdeauna cu acea stampila pe frunte: “divortat = pierdut, nepocait etc.” vreau, sa stii, ca niciodata nu mi-as fi inchipuit, ca mie mi se va intampla asa ceva. am avut acelasi entuziasm, aceleasi dorinte si vise la o familie crestina fericita ca si tine. haideti, sa ne rugam mai mult pentru familie! se predica asa de mult, ca familia este cea mai indragita tinta a diavolului!
am scris un comment la articolul despre iertare, in care ziceam, ca cel mai greu de iertat, sunt propriile greseli! vorbeam din experienta proprie: gandurile la greselile facute de mine si la tot, ce-as fi putut face mai bine, unde as fi putut reactiona cu mai multa intelepciune in casnicia mea imi macina gandul, inima… ma distrug launtric! din pacate toate incercarile mele, de a mai primi o sansa din partea sotului meu, pentru a face totul mai bine ca pana acum, au esuat!
la incheiere, ca o incurajare pentru toti cei, care trec prin incercari si ispite, as vrea, sa scriu versurile unui cantec vechi, care se canta la noi in biserici si care ma incurajeaza in fiecare zi:
” mereu-nainte si vom invinge;
mereu-nainte si vom afla;
te-ncurajeaza, mergi in lumina;
vom intelege, de ce-i asa! “
Autor: Cecille