Nu sunt American, dar azi m-am simtit mandru ca si cum as fi. Am fost la Rose Bowl pentru a sarbatori Ziua Independentei. Nestiind la ce sa ma astept, am plecat relaxat si un pic curios – cum isi sarbatoreste cea mai tare din parcare, oh, scuzati, cea mai tare natiune din lume, ziua nationala.
In primul rand am fost placut impresionat de bunul simt al americanului de rand. In tot ce a insemnat sarbatoarea asta, m-am simtit inconjurat de oameni civilizati, oameni care nu au inceput sa urle si sa foloeasca prilejul pentru a injura si a iesi oricum si cu orice pret in evidenta.
Ne-am asezat pe locurile din stadion si am inceput sa patrundem in atmosfera de sarbatoare. Nu am fost foarte incantat de orchestra din Pasadena, dar am cantat din toata inima “Amazing grace, how sweet the sound…” si cantecul, in contextul comemorarii Zilei Independentei, a avut o semnificatie deosebita. Nu mi-au dat lacrimile, dar inima mea, alaturi de de inimile a mii de Americani, au vibrat la cuvintele cantecului.
Odata cu inceperea artificiilor, am fost condusi timp de o jumatate de ora, prin istoria Americii – doar putin mai mult de 200 de ani. Am privit uimit cum cerul lua culori deosebite, cum stelele curgeau pur si simplu din cer, si cum, pe stadion, prindeau fiinta tot felul de simboluri Americane.
America a fost, si inca mai sta ca un simbol al libertatii. Si pentru libertate, merita sa-ti dai viata. Si m-am gandit ce bine se potrivestc cuvintele – american si crestin. Americanii au luptat si lupta pentru libertatea natiunii lor, crestinii lupta pentru libertatea omului fata de pacat.
“We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.” Declaratia de Independenta, 4 Iulie, 1776.
Astept, ca si eu, ca Roman, sa pot odata sa fiu mandru de natia mea, si sa ma pot bucura de o natiune care il cauta pe Dumnezeu si-l respecta.