Aveam un prieten scriitor, exegetul lui Rebreanu, laureat al Academiei Romane. Imi povestea (dealtfel fascinant) despre tineretea sa, si despre felul cum observa lumea de la fereastra mansardei in care locuia in centrul Bucurestiului. Femeile merg drept, pe cai clare si bine definite, barbatii emigreaza fara a-si pastra drumul… Mult mai tirziu citeam: “barbatii vad obiecte acolo unde femeile vad relatiile dintre obiecte” Sau: “traim intr-o lume a barbatilor, condusa de femei”, poate un adevar pe care ne rusinam adeseori sa-l acceptam. Speculatie: femeia are acces la fortele creatoare, si nu e adevarat ca noi alegem, noi putem sa ne batem (primitiv), sa vinam, dar vinatul are ca scop ultim hranirea unei femei… Circula un banc (aproape prost) cu Dumnezeu care-i zicea Evei: te cred ca te-ai plictisit, sa fii atit de mult timp singura, inteleg, dar nu mai am material sa fac decit o singura fiinta, e urita, mindra, te va insela, te va minti, dar pur si simplu nu mai pot face altceva. Si tocmai datorita mindriei sale, te rog sa nu ii spui niciodata ca tu ai fost prima creata. Lasa asta sa fie un secret intre noi… Stii, ca intre noi femeile… Nu am vre-o femeie in minte cind scriu toate astea, sunt singur de mult timp, si, “poate ca merit” ma gindesc la femeie in general, ca definitie, ca stare de fapt, ca si constanta determinanta a lumii de azi… Ne mintim ades ca suntem vinatorii, dar reprezentam un vinator vinat, de fapt noi cedam, (in afara cazurilor de forta, si forta se manifesta cind ratiunea nu mai are nici un cuvint de zis), muschii, spre deosebire de creier, sint organe care se dezvolta prin exercitiu, si ma intorc, sau mai bine zis ajung la locul din care am pornit (banda lui MOEBIUS), la cuvintul (ca si idee creatoare primordiala, caci “la inceput a fost cuvintul…”), la ideea, la definitia iubirii… Pentru ca pentru noi barbatii vinatori ai lumii asteia, mai devreme sau mai tirziu, determinanta esentiala este iubirea, si iubirea noastra se indreapta, mai devreme sau mai tirziu catre o femeie…
— Mihai