La început cărămizi arse.
Apoi o cetate…
… un turn
… un nume
pentru a atinge cerul.
Omul, tărâna se chinuie sa atingă cerul.
Dumnezeu, Infinit… coboară la tărână,
uimit, a câtea oară, de visul omului de a fi Dumnezeu.
Dar visul s-a destrămat, turnul a încetat sa urce spre cer.
Omul şi-a luat bucaţica de vis, cărămida, numele şi a plecat departe, spre sud, sau nord…
Eu? Am plecat cu familia spre vest. In traistă aveam praştia, visul, cărămida mea şi speranţa.
In prima noapte din călătorie, în timp ce toţi dormeau, am ieşit din cort şi am îngropat cărămida, visul de a atinge cerul şi numele. Am rămas doar cu praştia şi speranţa.
Am aţipit…
Am visat că Cerul a coborât la mine.
Acum am în traistă praştia speranţa şi. … noul vis!
— Meo