“…caci prin ranile Lui suntem tamaduiti…” Ranile lui Cristos sunt bune. De pus in poza. “…si suferintele noastre le-a purtat…” Suferintele lui Cristos sunt bune. De povestit. “…pedeapsa care ne da pacea…” Patimile lui impresioneaza. Si apoi uitam. Omul de langa noi are nevoie de ajutor. Si-l dam. Ca sa nu ne simtim vinovati. Bucuria si fericirea e partea centrala a vietii de crestin. Si exact in mijlocul acestui centru exista un gol – realitatea.
Traim un vis. Si noi il numim crestinism. Impachetat frumos. Fara durere ca sa nu ne speriem. Fara sange, ca sa nu ne murdarim. Fara duhoare, ca sa nu ne strambe nasul. Ne alegem cu grija locul in care stam, persoanele cu care vorbim, pentru ca nu cumva sa ne scoata din stare de bine in care ni se pare (doar) ca traim. In loc sa mergem pana la capatul lumii, am ales sa scoatem pana si ultima farama si urma de ‘lume’ din biserica si din vietile noastre. Vrem sa fim curati si neatinsi. Fara pata. Noi suntem cei alesi, poporul lui Dumnezeu, cei rascumparati. Noi nu mai avem de-a face cu Raul.
Unde esti Doamne, sa-ti vezi copii cum te cauta? Si-au inaltat fetele catre cer. Si au uitat sa priveasca la cel de langa ei. Pentru ca e murdar. Pentru ca cerseste. Pentru ca pute. Pentru ca-i o curva. Pentru ca tocmai a iesit din inchisoare. Pentru ca si-a lasat nevasta. Pentru ca e drogat. Pentru ca bea. Pentru ca merge la discoteca si la chefuri. Doamne, noi ne atintim privirea catre tine, izbaveste-ne de cel rau. Si nu ne duce in ispita. Ci leaga-ne Doamne, pe toti impreuna cu lanturi ce nu pot fi rupte. Ca sa nu cadem intre ei, ca lumea sa nu ne murdareasca. Ca sa ramanem vesnic langa tine, cu fata noastra catre fata Ta.
Doamne, da-ne o inima de carne ca sa vedem pe oamenii de langa noi. In drumul lor spre iad. Nu ne lasa sa mergem singuri pe cararea catre cer.
Doamne cum am putut ajunge aici? Cum de-am inchis ochi? Am adormit in Lumina! Am racit o dragoste ce nu se putea raci. Am ajuns sa ratacim pe carari drepte. Doamne, incotro sa mergem?
— Santiago