Elemente de filozofie sau de ce se produc cutremurele?

Pe măsură ce copiii cresc, ei îşi dezvoltă o filozofie de viaţă, o perspectivă asupra modului în care funcţionează lumea, descoperă ce se poate şi nu se poate întâmpla în viaţă, află (în) ce cred şi ce este adevărul.  Aceste moduri de gândire determină maniera în care ne relaţionăm noi la celelalte persoane din jurul nostru şi la tot ce ne înconjoară. Şcoala joacă – „ne joacă” – un rol important în constructul şi modelarea filozofiei noastre despre lume şi viaţă, ne sedimentează conceptele de bază, conturând cele mai adânci credinţe ale noastre. Industria învăţământului se implică activ în construirea acestei filosofii prin portretizarea de valori, principii etice şi sisteme de credinţă. De aceea trebuie să aflăm în primul rând ce este o concepţie despre lume şi viaţă, iar apoi să supunem examinării filozofiile de viaţă care hibernează activ în spatele învăţământului, influenţând gândirea noastră, consemnând pe viaţă educaţia pe care o receptăm.

Ce este însă o filozofie de viaţă sau o perspectivă asupra lumii şi vieţii? Definiţia pe care o dau acum este destul de brută, dar o voi dezvolta puţin mai încolo. Astfel, o concepţie despre lume şi viaţă este cadrul comprehensiv al credinţelor fundamentale ale unei persoane despre lucruri. Explicaţia definiţiei se va derula de la coadă la cap. Ce înţeleg prin „lucruri”? „Lucrurile” constituie realitatea, suma totală a evenimentelor, persoanelor, lucrurilor; universul; viaţa umană; sensul istoriei; tot ce experimentăm. Atunci, ce sunt „credinţele” în acest context?  Credinţele nu sunt un sentiment sau o opinie. O „credinţă” este o revendicare a cunoaşterii, o aserţiune care implică voinţa (de a o apăra, de a o promova, a te sacrifica pentru ea) şi dedicarea unei persoane. Am menţionat că filozofia de viaţă este un „cadru”, deoarece fiecare părticică se sprijină şi argumentează reciproc, făcând parte integrantă din întreg. Concepţia despre lume şi viaţă nu ţine de abstract, ci este comprehensivă deoarece atinge orice aspect al vieţii, indiferent cât de mare sau mic ar fi el.

Dar care este funcţia filozofiei de viaţă, ajută ea la ceva sau este doar un alt termen care rămâne fără aplicabilitate? Filozofia de viaţă serveşte ca ghid, ca punct de orientare, ne dă un sens despre ce se întâmplă şi asigură semnificaţie lucrurilor pe care le experimentăm. După această teoretizare întrebarea legitimă este, cum determină această filozofie de viaţă modul în care vieţuim atât la nivel individual şi social?

De-a lungul anilor am avut parte de educaţie atât din partea şcolilor de stat, cât şi din partea şcolilor particulare. Ambele au încercat să îmi dea o educaţie cât de cât bună, să îmi modeleze caracterul, şi să facă din mine om. Întotdeauna mi-au oferit răspunsuri, însă niciodată nu mi-au spus care erau întrebările. Au început să izbească zdravăn în carapacea exterioară, în ceea ce „jena” ochiul – în efecte şi în aparenţe – însă fără rost la vremea respectivă, deoarece n-au perforat îndeajuns pentru a ajunge la miez, la cauze. Nu vreau să fiu injust, aşa că voi recunoaşte că am avut parte şi de profesori de calibru, însă ei nu folosesc în acest moment argumentului meu. Dar unii profesorii îmi spuneau să fiu cinstit, însă ei furau lucruri din atelierul şcolii. Îmi spuneau să fiu obiectiv, însă notarea se făcea în funcţie de părinţii pe care îi aveai. Doreau să fiu serios în muncă şi să urmăresc calitatea, însă modul în care ei se pregăteau era unul precar. Iată într-o succintă prezentare care este în viziunea mea modalitatea în care sunt determinate lucrurile, şi de ce am ajuns să am şi eu carenţele respective – fără a minimaliza vina mea:

Ei au încercat să îmi mutileze comportamentul, însă n-au reuşit decât să stârnească în mine procese de conştiinţă acute, din cauză că nu mă puteam schimba. Valorile pe care le emiteau erau receptate dilematic şi contradictoriu de focarul centrului meu, deoarece credinţele pe care încercau ei să mi le transmită nu erau în concordanţă cu ceea ce ei manifestau în comportamentul lor. Soluţia este să-mi răscolesc în primul rând credinţele din centru, abia atunci voi reuşi să îmi schimb direcţia acţiunilor mele manifestate în exterior Cu alte cuvinte, de la epicentru porneşte cutremurul.

 La nivel social lucrurile se înjgheabă în acelaşi sistem. Ideile au consecinţe, de aceea gândurile au efect la nivel pragmatic. Un profesor, un jurnalist, un editor, un producător, un regizor, nasc idei şi promulgă gânduri, adică se transmit pe ei înşişi altora. Când cineva predă, el nu îşi predă materia într-un spaţiu vidat, ci aceea lecţie va comunica ceva despre persoana respectivă, afectând pe cei cărora le comunică. Aşa că inevitabil ne jucăm cu materia muabilă a elevilor care ne sunt încredinţaţi. Modul în care profesorii fac educaţia depinde filozofia de viaţă pe care şi-au însuşit-o. La nivel social:

Am să dau doar un exemplu luat din istorie cu aplicabilitate în domeniul educaţiei, eveniment ce are reverberaţii şi în zilele noastre. Filozofia de viaţă a lui J. J. Rousseau avea ca punct de pornire, în centru, omul. Omul acesta în viziunea lui era bun din punct de vedere moral, iar responsabilul pentru relele ce se găseau în lume nu o purta omul, ci societatea. Rezultatul a fost că s-a descotorosit repede de toate formele de organizare de la nivelul societăţii: familie, Biserică şi proprietate privată. Scopul lui era acum să re-educe oamenii. După cum afirma şi Johann Pestalozzi, era nevoie de o inginerie socială, de o reprogramare a oamenilor, educaţia nefiind altceva decât o mistrie în mâna guvernului. Dacă în centru se găseşte omul, atunci guvernului trebuie să i se acorde întreaga putere, rezultatul; Statul devine Suveran având tot dreptul de a controla întreaga viaţă, fiindcă „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Odată cu distrugerea Bastilliei în 1789, închisoarea în care monarhia închidea prizonierii politici, era pre-modernă este ghilotinată. Revoluţionarii exultau de acum Drepturile Omului. S-au descotorosit de creştinism ca de o relicvă a trecutului instalând pe tron în timpul revoluţiei pe zeiţa Raţiunii, care de atunci încoace rezolvă toate problemele omenirii, oferă toate răspunsurile şi reface societatea.

Prin răsturnarea ordinii sociale – (Revoluţia franceză) – nu mai exista nimic între guvern şi individ, nici un amortizor. În ce priveşte educaţia, acest lucru va avea un impact major asupra următoarelor secole. Cine educă, de fapt şi de drept, copiii şi care va fi filozofia de viaţă însuşită de către aceştia? Răspunsul?! Dacă ne vine greu să-l rostim, cu siguranţă că istoriei nu i-a fost ruşine să-l afirme. Ignoranţa nu este o opţiune. De aceea sarcina noastră este să descoperim atât la nivel individual, cât şi la nivel social care sunt filozofiile de viaţă pe care le transmit cei care sunt azi în spatele catedrei şi ce fel de valori implementează ei în vieţile copiilor şi adolescenţilor. Dacă vrem un altfel de comportament trebuie neapărat să zgândărim filozofia.

Recent mi-a căzut în mâini o carte ce urmează a fi publicată şi în limba română, carte ce se doreşte a fi o provocare pentru sistemul educaţiei din România. Volumul intitulat Abolirea omului, aparţine intelectualului englez C. S. Lewis şi pare a fi cea mai bună pledoarie în favoarea legii naturale din secolul al XX-lea. Cartea este remarcabilă nu datorită geniului abordării, ci pentru că prezintă clar bunul simţ al subiectului, încapsulând  tradiţia legii naturale din Occident în gloria moştenirii greco-romane şi creştino-iudaice. Interesant este că apărarea moralităţii obiective ţesută de Lewis, rezonează aici nu numai cu giganţii gândirii occidentale (Platon, Aristotel, Augustin şi Aquino), ci se îndreaptă şi înspre înţelepciunea Răsăritului, citând aici pe Confucius şi alte minţi luminate ale Hinduismului. Am să menţionez doar una dintre legile naturale sintetizate de Lewis, care este – sau cel puţin au fost – comun acceptată de către toate tradiţiile ca fiind absolută, anume:

Legea dreptăţii

(a) Lege sexuală

„S-a apropiat de soţia vecinului?”( Babiloneană. Lista păcatelor. ERE v. 446)

„Să nu fii desfrânat!.” (Evreiască veche. Exodul/ Ieşirea 20:14)”

„Am văzut în Nástrond (= Iad) ademenitori ai femeilor altora.” (Scandinavă veche. Volospá, 38, 39)

(b) Cinstea

„A trasat hotare false?” (Babiloneană. Lista păcatelor. ERE v. 446)

„Să nedreptăţeşti, să jefuieşti şi să pricinuieşti jefuire.” (Babiloneană. Ibid.)

„Nu am furat.” (Egipteană veche. Confesiunea sufletului celui drept. ERE v. 478)

„Să nu furi!” (Evreiască veche. Exodul/ Ieşirea 20:15)

„Mai bine să alegi pierderea decât câştigurile ruşinoase.” (Greacă. Chilon Fr. 10. Diels)

„Justiţia este intenţia stabilită şi permanentă de a asigura fiecărui om drepturile sale.” (Romană. Iustinian, Instituţii, i. i)

„Dacă băştinaşul găsea ceva (de exemplu, un copac cu miere) şi-l marca, din clipa aceea avea deplină siguranţă, în ce priveşte membrii propriului trib, indiferent cât de mult lăsa obiectul acolo. (Aborigenii Australieni, ERE v. 441)

(c) Justiţia din tribunal etc.

„Acel ce nu ia mită … plăcut este lui Samas. (Babiloneană, ERE v. 445)

„Nu l-am defăimat pe sclav faţă de cel ce e pornit contra lui.” )Egipteană veche. Confesiunile sufletului celui drept. ERE v. 478)

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Egipteană veche. ERE v.482)

„Să nu faceţi nici o strâmbătate la judecată. Să nu cătaţi la faptul că unul e sărac şi nici că celălalt e un om foarte mare.” (Evreiască veche. Levitic 19:25)

Cartea este alcătuită din trei eseuri. Primul, Bărbaţii fără piepturi, inculpă încercarea modernă de a demitiza sentimentele şi virtuţile obiective. Critica lui Lewis este aici concentrat asupra relativismului moral implicit observat în urma lecturii a două manuale de limba engleză. După Lewis, teoreticienii moralei tradiţionale credeau că virtuţi ca, onoarea şi curajul erau adevărate indiferent de cultură; de asemenea aceşti teoreticieni susţineau cu scopul educaţiei era să inoculeze virtuţi în oameni legându-i de sentimente corespunzătoare. Acest proces de completare a virtuţii cu emoţia producea în oameni „sentimente”, oferindu-le „piepturi” care îi salva astfel de la sălbăticie. Prin demitizarea acestor sentimente ca fiind subiective, criticii moderni au generat „oameni fără piepturi”, fiinţe umane incapabile să reziste celor mai infame pofte ale lor pentru că a fost privat de însăşi mijloacele de rezistenţă.

„Iar în tot acest timp – aceasta este tragi-comedia situaţiei noastre – continuăm să cerem tocmai acele calităţi pe care le facem să fie imposibile. Cum deschizi un periodic, dai de afirmaţia că civilizaţia noastră are nevoie de mai multă „forţă”, mai mult dinamism, sacrificiu de sine ori „creativitate”. Într-o manieră teribil de simplistă, îndepărtăm organul, dar pretindem funcţia. Facem oameni fără piept, dar le cerem să fie virtuoşi şi întreprinzători. Râdem de onoare, dar suntem şocaţi când găsim trădători printre noi. Castrăm şi ne aşteptăm ca animalul castrat să fie bun de prăsilă.”

El îşi concluzionează primul eseu lansând argumentul existenţei unui cod moral obiectiv care transcende timpul şi cultura. Lewis pretinde că un studiu cinstit al diferitelor culturi, departe de a arăta confuzie etică, ar demonstra existenţa unui cod moral universal, pe care de altfel îl va argumenta mai pe larg în cel de-al doilea eseu, Calea. Ideea centrală este că cei care neagă validitatea judecăţilor morale, de obicei se contrazic, pentru că nici ei înşişi nu pot să nu scape enunţării de judecăţi morale. Singura cale de scăpare a relativiştilor este să nege existenţa unui adevăr obiectiv complet şi să pretindă că noi creăm propriul înţeles printr-un act pur de putere, soluţie oferită de Friedrich Nietzsche. Însă preţul pentru o astfel de licitaţie este mult prea mic, de altfel cum va puncta şi Lewis în eseul său final… Abolirea omului discută posibilitatea instalării tiraniei într-o lume în care elitele nu mai cred în nici un fel de adevăr obiectiv. Dacă totul este redus la o luptă pentru putere, atunci nu va exista nici o constrângere asupra elitelor sociale de a remodela societatea după chipul ei.

Negarea vechilor absolute morale este pusă în paralelă cu creşterea dramatică a autorităţii guvernului, reflectat în modul în care el planifică vieţile oamenilor până în cel mai mic detaliu. De asemenea, aceasta a condus la un vid moral în multe discipline, deschizând un „window” pretenţiei postmodernismului că oamenii sunt liberi să-şi creeze propria realitate printr-un simplu act de voinţă.

„Puterea lui Gaius şi Titius – autorii manualului – constă tocmai în faptul că au de a face cu un băiat, un băiat care crede că „se pregăteşte la engleză” şi nu are habar că sunt în joc elemente de etică, teologie şi politică. Li se vâră în minte nu o teorie, ci o supoziţie care, peste zece ani, când originea îi va fi uitată, iar prezenţa sa neconştientizată, îl va determina să fie de o anumită parte într-o controversă pe care niciodată n-a recunoscut-o ca atare. Presupun că autorii  nu prea ştiu ce-i fac bietului băiat, iar el însuşi n-are cum să ştie ce i se face.”

Ideile au consecinţe, indiferent dacă vrem asta sau nu, dacă intenţionăm sau pur şi simplu se întâmplă. Nici autorii manualelor nu au fost rău intenţionaţi, însă şi-au transmis inevitabil propria filozofie de viaţă. Care sunt noile realităţi create şi care sunt pericolele iminente care se află în spatele acestora? Şi cine este acea elită care hegemonizează prin învăţământ – şi nu numai prin el – filozofia de viaţă a elevilor?

Pentru cei care în cele din urmă au reuşit să doboare monolitul comunismului, sfârşind astfel era modernă, „adevărul” a fost întotdeauna problema cea mai importantă. Tema dizidenţilor – începând de la Soljeniţîn până la martirii creştini, de la Vaclav Havel până la revoluţionari – era insistenţa lor în ce priveşte adevărul. Odată cu deschiderea României înspre Occident, aceasta a importat de acolo, într-un mod necritic, atât ideea de democraţia, cât şi filozofia lor de viaţă, aceasta din urmă probabil fiind inclusă în pachet. Există însă un profet care ne-a avertizat cu privire la acest lucru, dar se pare că nimeni nu l-a luat în seamă.

Discursul lui Alexandr Soljeniţîn, cu valoare profetică, rostit la Universitatea Harvard în anul 1978,  a început chiar cu invocarea unei părţi a motto-ului universităţii, „Veritas!”. În cadrul acelei rostiri Soljeniţîn a vânturat imoralitatea, materialismul, şi păgânismul Occidentului, a scuturat penele intelectualităţii, provocând furie în rândul academicienilor şi stârnind critica presei liberale.

El a afirmat valoarea culturilor tradiţionale faţă de cultura de masă a secularismului Occidental  şi a deplâns modul în care legislaţia a divorţat de moralitate: „Societatea pare să aibă prea puţină apărare în faţa abisului decadenţei umane ca de pildă folosirea greşită a libertăţii în ceea ce priveşte violenţa morală împotriva tinerilor, publicaţii pline de imagini pornografice, de crimă şi groază. După ce a atacat şi umanismul, despre care spunea că „nu poate rezista fără moştenirea creştină” şi a enunţat stupiditatea „asumării ideilor osificate ale Iluminismului”, Soljeniţîn încearcă o soluţie: 

„Viaţa nu poate fi mărginită la bucuria de fiecare zi. Nu poate fi mărginită la căutarea celor mai bune moduri de a obţine bunuri şi apoi lupta de obţine altele. Trebuie să fie o dorinţă permanentă de a transforma această călătorie care este viaţa în experienţa maturizării spirituale, astfel încât atunci când părăseşti viaţa aceasta să fii o fiinţă umană mai bună de când ai început-o. Este astfel vital să revizuim tabla de materii a valorilor umane care au fost încălcate uluitor. Doar constrângerile autoasumate pot înălţa omul deasupra curentului materialismului.” Revizuirea concepţiei despre lume şi viaţă a celor care sunt în spatele învăţământului este soluţia şi pentru ca a putea transmite copiilor o educaţie veritabilă.

Deci, care dintre tumorile maligne s-a împrăştiat? Cândva majoritatea oamenilor acceptau ca fiind adevărate conceptele de bază ale Creştinismului, valorile promovate de acesta. Astăzi doar o minoritate le mai acceptă. Cultura a trecut prin mai multe faze, o filozofie urmând alteia. În secolul al XVIII-lea Iluminismul a provocat sintezele Creştinismului, cu secolul al XIX-lea au venit romantismul şi materialismul ştiinţific. Secolul al XX-lea ne-a oferit Marxismul şi fascismul, pozitivismul şi existenţialismul. Astăzi trebuie să ne ascuţim dinţii vieţii în piatra tare a postmodernismului. Care este alternativa pe care noi o oferim?

— Cristian Lucaci / Prof. de Teologie si Limba & Literatura Engleza la Colegiul Richard Wurmbrand, Iasi