Functia ambigua a televiziunii

„Mai mult decât orice altă influență, mai mult decât școala, mai mult chiar decât familia – atitudinile, visurile, preconcepțiile și pre-condițiile mele pentru viață fuseseră ireversibil formate, la cinci mii cinci sute de mile depărtare de mine, într-un loc numit Hollywood”. David Puttnam – producătorul filmului Carăle de foc

Dovezile arată că ecranul, și nu energia nucleară, este de fapt forța definitorie a epocii prezente. Mesajele mediei interactive inventează spații proaspete pentru mintea noastră pentru a le explora. Conexiunea noastră cu media crește. Ce ne rămâne de făcut? Ce putem face oare să facem televizorul mai bun? Televiziunea va deveni ceea ce noi vom face ca ea să devină.

Dacă „privim” cu atenție televizorul și notăm motivele pentru care ne uităm la el, trebuie să recunoaștem că televizorul este așa cum este pentru majorității dintre noi ne place să fie așa. Când spunem oare că urâm televiziunea, n-am putea afirma de fapt, că ne urâm pe noi înșine?

Cum stă televiziunea azi, în fața noastră, ca acuzat sau ca prieten? Vom încerca să definim ce este televiziunea și care sunt implicațiile ei în educație în era postmodernă. Apoi vom încerca să audiem televiziunea în dublu rol, cel de prieten și apoi, cel de dușman, lăsând la urmă hotărârea judecătorească să prezinte soluțiile, ciocanul îl veți izbi dumneavoastră, cel care chitiți această lucrare, fie cu riscul responsabilității, fie cu cel al resemnării.

Postmodernismul, Cuvântul și Ecranul

Ce este Televiziunea în definitiv? Răspunzând pe tonul unui elev ascultat la ora de fizică, televiziunea este un sistem electronic pentru a trimite sunete, imagini prin intermediul unui cablu sau prin spațiu printr-un dispozitive care schimbă lumina și sunetul în semnale electronice.  Acele semnale electrice sunt recepționate și schimbate în lumină (imagini) – care pot fi văzute, și sunet – care poate fi auzit prin aparatul de recepție al televizorului.

O definiție brută ar fi televiziunea aduce imagini în mișcare și sunete din locuri îndepărtate ale lumii în milioane de case, afaceri, școli, etc. Este una din cele mai importante tehnologii ale comunicării. Cuvântul „televiziune” este compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă «departe» și un cuvânt latinesc ce înseamnă <<a vedea>>. Televiziunea înseamnă a vedea departe.

Luând în considerare întrebarea cât de adânc ne-am cufundat într-o societate post-modernă și totodată într-o cutură post-modernă ar trebui să începem prin a trage liniile unui portret așa cum este a fost el prezentat de teoreticienii lui de marcă. Majoritatea teoriilor societății contemporane atribuie un rol important mediei comunicării de masă, mai ales în era telecomunicațiilor și a computerului. Aceasta este evident mai ales în teoria societății informaționale, dar este de asemenea puternică în teoriile post-industrialiste și în teoriile marxiste a capitalismului târziu.

Pentru majoritatea acestor teoreticieni, la fel cum informația informează – oricât de deformată ar fi folosirea ei – așa media comunicărilor în masă într-adevăr comunică, indiferent de cât de fără gust ar fi sau oricâte efecte negative ar produce. Postmoderniștii văd efectele mass mediei într-o formă destul de diferită. Pentru ei media astăzi nu mai comunică într-atât cât construiește. Ea construiește pentru noi un nou mediu, care cere un altfel de răspuns. Media a creat o nouă „realitate electronică”, îmbibată cu imagini și simboluri, care au orbit orice sens al unei realități obiective din spatele simbolurilor.

În condiția a ceea ce Jean Baudrillard numește „extazul comunicării”, lumea noastră devine pur și simplu o „simulare”, „generarea prin modele a unui real fără origine sau realitate: un hiper-real.” Este foarte dificil, în această lume a hiper-realului, să distingi imaginarul de real, semnul de referent, adevărul de falsitate. Lumea simulării este o lume a imaginilor, a simulacru. Imagini care ucid realul, întru-un anumit sens nici nu trădează realul, din moment ce doar hiper-realul există. Umberto Eco spunea în unul din  eseurile sale, „imaginația americană revendică ceea ce este real, și pentru a-l obține trebuie să fabrice falsul absolut”. Astfel în această extraordinară iluzie a realismului creat, există o fuziune a copiei și a originalului, copia fiind de fapt mai convingătoare decât originalul.

Pentru deconstructiviști, toate revendicările adevărului sunt suspecte și sunt tratate ca fiind drept vinovate pentru jocurile puterii. Rațiunea, adevărul obiectiv, și știința sunt toate provocate. Când tărâmul realului este înghițit de subiectivitate, principiile morale se evaporă. În loc ca studenții să învețe în primul rând din limbaj – din cărți și din disciplinele mentale ale cititului și scrisului – învățământul se fundamentează pe imagini – ecrane – și pe creionarea de experiențe elaborate și distractive.În absența absolutelor, educația postmodernă se concentrează pe tangibil, pe exponențial. Educația clasică era orientată mai mult asupra conținutului decât asupra procesului, și fiind înrădăcinată în limbaj, era deschisă ideilor abstracte și gândirii secvențiale.

Multimedia, consideră Virilio, „însemnă distrugerea modelului mediatic tradițional, înfrângerea acestuia. Ecran contra ecran, monitorul computerului casnic contra aparatului de recepție TV., o înfruntare pentru cucerirea peții percepției globale. Piața iconului mai mult decât a idolului, al cărei control va deschide mâine o nouă eră etică și estetică”. Virilio atinge aici un aspect important al noilor medii, anume faptul că imaginea vizuală, cvasi-perceptivă, înlocuiește cuvântul, construcția ideatică.

Bernard Noel susține și el că această domnie a vizualului are consecințe nefaste: „comunicarea devine o piață care face comerț cu vizibilul, odată ce imaginea este singurul ei produs”. Prin comerțul cu imagini, societatea de comunicare va reuși ceea ce nici un regim totalitar nu a reușit să producă prin intermediul ideologiei: o „adeziune naturală”conchide autorul. Caracterul imaginii, poate să producă, desigur, un astfel de efect, dar el nu-i aparține în mod exclusiv: oricine răsfoiește o publicație poate să vadă prezența mult mai accentuată a imaginii în detrimentul textului, aceasta comparativ cu publicațiile din secolele anterioare. Explozia aceasta a imaginilor poate duce la orbire globală, prin pierderea contactului nemijlocit cu realitatea fizică, cu faptele.

Cartea lui Neil Postman, Amusing Ourselves to Death, este o critică aprigă la adresa televiziunii ca mediu, a cărui conținut dăunător, pretinde el, este un rezultat al formei sale. Televiziunea, pentru Postman este inextricabil legat de „entertainment” (amuzament) și este periculoasă atunci când încearcă să devină serioasă. Preocuparea lui Postman este că cultura modernă reduce orice lucru, care anterior Erei televiziunii era sacru și important, la domeniul amuzamentului. Citează în mod particular, religia, politica, știrile, sportul, educația și comerțul, sugerând că într-o anumită măsură au fost victimele televiziunii si că suntem în procesul în care „murim de râs” („amusing ourselves to death”).

Lui, televiziunea îi oferă esplicația pentru o lume obsedată de imagine în detrimentul conținutului. El argumentează că televiziunea își redă dialogul în imagini, și nu în cuvinte. „Forma lui lucrează împotriva conținutului”. Postman atașează o mare importanță medium-ului așa că, „tipografia și televiziunea nu pot găzdui aceleași idei.” El își leagă lucrarea de faimosul aforism al lui Marshall McLuhan, „medium-ul este mesajul”. Pe măsură ce argumentația continuă, Postman dă dovadă de o anumită reverență fată de istoria dintre secolele XVII și XIX, când America era dominată de cuvântul tipărit. Rezonanța cuvântului tipărit a putut fi simțită pretutindeni. Presa a creat un discurs public serios și rațional.

Critica lui Postman la adresa televiziunii este de fapt convingătoare. Însă nu demonstrează nici că societatea s-a ajuns la degradarea intelectuală pe care o descrie, și nici că televiziunea are „rezonanță” îndeajuns pentru a schimba adevărul despre realitatea noastră; că acum noi găsim adevărul la televizor, noua forma de expresie, în același mod în care anticii atenieni au găsit adevărul în virtuțile oratoriei. În timp ce medium-ul este într-adevăr important pentru sensul din mesaj, nu există nici o legătură dovedită între un mediu a cărei formă, chipurile promovează doar imagini şi o societate care, chipurile are ca prioritate amuzamentul, în detrimentul discursului serios, politicii și educației.

De-a lungul istoriei au avut loc câteva tranziții care au produs schimbări foarte distincte. Prima a fost evoluția de la o eră a semnelor și semnalelor, la una a vorbirii și limbajului. Aceasta a fost urmată de perioada în care s-a dezvoltat scrierea. Tranziția spre tipar a fost mai bruscă și a condus în cele din urmă la actuala eră, bogată în schimbări rapide în comunicare prin imagini.

În această eră a imaginilor, subiectul nu mai poate fi localizat într-un punct, într-un spațiu și timp absolut, bucurându-se de un amplasament fizic din care să-și calculeze opțiunile. Dimpotrivă, individul este multiplicat de bazele de date, dispersat de mesajele de pe computer, decontextualizat şi  re-identificat de reclamele de la televizor. Folosind termenul lui Theilard de Chardin „noosferă”, putem spune că suntem aduncați în aer – „on air” – dispersați în spațiul social. Individul este imposibil. Nu mai este nici actor și nici scenarist, doar un terminal al unei rețele. Cum vom putea oare să răscumpărăm individul din această capsulă imagistică și informațională?

Televizorul prieten și/sau dușman?

Înainte de a acuza media, haideți să recunoșteam, cu toții, că suferim de ceea ce Alvin Toffler în urmă cu douăzeci de ani definea „șocul viitorului”. Suntem copleșiți de prea multa informație și schimbarea vine înspre noi prea repede ca să o putem „teleghida”. A apărut HDTV care îți oferă imagini de o acuratețe apropiată de cea a filmului original. Serviciile de televiziune interactivă și Internetul transcend orice granițe tribale. Un copil poate face „download” mai multă informație de pe Web într-o oră, decât strămoșii noștri ar fi putu învăța într-o viață. Conținutul mediei poate veni de oriunde de pe planetă. Ar putea fi asta libertatea adevărată?

Unul din modurile în care televizorul și alte media interactive ne pot deveni apropiați este învățământul la distanță. O populație pe de-a-ntregul educată, credea Jefferson, este cea mai sigură și de încredere democrație. Problema lui Postman cu televiziunea este nu că produce amuzament, „ci că amuzamentul este formatul prin care toate experiențele sunt mediate”. Și totuși nu omorâți mesagerul, spune el „Fiecare mediu, ca însăși limba, face posibil un mod unic de discurs prin asigurarea unei noi orientări pentru gândire, pentru expresie, pentru sensibilitate”.    

Istoria relațiilor dintre aparatul educativ și televiziune vine aparent pe filiera încropită din eșecuri și neînțelegeri. S-ar părea că această luptă se duce între două tabere: încuiații (conservatorii) și dezghețații (moderniști), ultimii putându-se mândri într-o oarecare măsură cu ceva rezultate. Însă aceștia trebuie avertizați, și o face Michael Tardy şi Genevieve Jacquinot: unele programe reproduc metodele de învățare cele mai simpliste.

Televiziunea școlară a fost  concepută pentru a fi o televiziune pusă în slujba școlii, și nu invers, producțiile ei  de calitate începând abia astăzi să fie recunoscute. În ciuda acestei calități a programelor, audiența a rămas slabă, iar televiziunea școlară, un element marginal al activităților pedagogice (poate cu excepția vizionării unui film în cadrul orelor de limbă străină).

Miege menționează câteva experimente de integrare sistematică a documentelor și programelor audiovizuale în activitățile pedagogice:

Pătrunderea sistemelor de informare în cadrul școlii: prin recurgerea la emisiuni pregătite special pentru un anumit curs și difuzat pe canalul de televiziune școlară, fie prin utilizarea emisiunilor TV (reportaje, dezbateri, etc.) drept complement sau „ilustrare a cursului”, o practică obișnuită azi.

Apelul la audiovizual ca auxiliar pedagogic, ca prelungire a manualului sau substitut al tablei: utilizarea unor documente concepute special în scop pedagogic (filme destinate învățării limbilor, planșe de diapozitive, etc.)

Dezvoltarea audiovizualului ca mijloc de exprimare și de comunicare integrat formării elevilor (inițierea în mânuirea diferitelor aparate – filmat, înregistrare sunet, pre-montaj – realizarea de reportaje, chiar de materiale ficționale.

Totuși două practici de utilizare a audiovizualului au căpătat cel puțin amploare, dacă nu s-au impus: difuzarea de emisiuni TV sub formă de complement al cursurilor; folosirea materialelor audiovizuale în situații de curs; activitățile de receptare și de înțelegere ale imaginii și sunetului. Lucrurile nu stau chiar pe loc, însă rezultatele sunt slabe comparativ cu ambițiile etalate a celor care vor să înnoirea domeniului.

DeFleurdiscutând despre socializare, afirmă aceasta a fost studiată din mai multe puncte de vedere. Fiecare dintre perspective este importantă pentru înțelegerea modului în care mass-media (implicit televizorul) contribuie la acest proces. Astfel: antropologii folosesc termenul „enculturare” pentru a denumi procesul de dobândire prin care noii membri ai unei societăți interiorizează toate aspectele culturii. Dacă oamenii trec de la o societate la alta și are loc „resocializarea”, procesul este numit „aculturare”. Mass-media poate juca un rol în instruirea copilului în legătură cu natura ordinii sociale sau imigrantului cu privire la obiceiurile societății gazdă. Psihologii tind să considere socializarea ca fiind modul de a învăța să-ți controlezi instinctele înnăscute. Cercetarea mass-media care se ocupă de descrierea violenței excesive, a comportamentului sexual deviant, a activităților criminale, a drogurilor și a altor probleme sociale negative, în special deoarece acestea influențează copiii, este o metodă standard de a încerca să înțelegem influențele pe termen lung ale mass-media asupra socializării. Sociologii accentuează faptul că socializarea pregătește individul pentru participarea la viața de grup. Imaginile oamenilor – adevărate, false, distorsionate sau realiste – sunt prezentate în mod repetate în conținuturile mass media, conținuturi la care oamenii sunt expuși zi de zi.

La sfârșitul anilor 1940, spațiile regionale de televiziune au început să trimită prin undele radio semnale electronice numite unde electromagnetice pentru a emite programele televiziunii antenelor de acasă. Astăzi, însă, televiziunea prin transmitere directă, este doar una din alte câteva metode de emisie a televiziunii. Majoritatea dintre noi au sisteme prin cablu sau fără, iar alții recepționează programele prin sistemele sateliților. Multe școli, universități, spitale (din lume) operează pe baza unui sistem de televiziune cu circuit închis care emit programele rețelei lor unice de televizoare. Multe stații de televiziune, rețele, și chiar producători au început de curând să transmită programele lor prin web pe Internet.

Poate mulți suntem de acord cu cartea lui Jerry Mnder, Four Arguments for Elimination of Television. Uitându-te la televizor, acesta îndepărtează cel mai mult experiențele directe, afirmă Mender, înlocuind viața adevărată cu realitatea artificială. Televizorul ne spală creierele, înlocuind imaginația noastră nativă cu imaginile televizate. De asemenea,  televizorul impune asupra noastră un set de predispoziții care ne înstrăinează de ceilalți și de noi înșine. Și, televiziunea ne transformă într-o masă de consumatori ca parte a conspirației de a centraliza controlul social. „Dacă avem credință în procesele democratice, atunci trebuie de asemena  să luptăm împotriva a tot ce subminează democrația.”

Cea mai afișată acuzație împotriva televiziunii este următoarea: descrierea violenței crește violența stradală. Aproape fiecare casă din România are un televizor în casă, unele familii chiar două. Într-un studiu american s-au anunțat următoarele două concluzii: prima, copilul vede la televizor într-un an, în medie, cam 10.000 de scene violente; iar a doua, pe când un copil absolvă liceul, el a văzut deja la televizor aproximativ 18.000 de morți violente. Acum, cum ne afectează pe noi, individual și colectiv, toată această mass medie care promovează violența? „Urmărirea la televizor violența tinde să dezvolte și să activeze comportamentul agresiv. De asemenea, expunerea repetata la violență, sporește acceptarea de către noi a violenței ca pe un mod legitim de a rezolva problemele. Apoi, această acceptare se implementează în psihicul social al copiilor și al nostru”. De aceea se fac demersuri serioase, atât la nivel național și de Uniune Europeană, cât și la nivel mondial. În România există un  Consiliu Național al Audio-vizualului care a fost stabili ca organizație de sine stătătoare în iulie, 1992. La nivel european, există o organizație pluralistă EPA – Asociația Părinților din Europa – fără nici o afiliație politică sau religioasă, care lucrează în parteneriat cu educatorii pentru a crea o comunitate educatională în Europa.  Pe site-ul UE am găsit câteva politici de protecție a copiilor împotriva materialului care ar putea dăuna psihicului acestora și care promovat pe Internet și la televizor.

Dați-mi voie în cele ce urmează să dau glas și altor acuzații controversate cu privire la televizor. Televiziunea ne fură timpul, având asupra noastră o putere hipnotică, împiedicându-ne să ieșim sau să facem altceva. Televiziunea scurtează durata de atenție concentrată. De asemenea ne reduce inteligența, induce dependența și nutrește în noi nelinișți rasiale – „noi suntem mai buni ca ei”.

Decizie

Așa cum, în secolul al XIX-lea, omul de rând a trebuit să învețe să citească pentru a folosi ziarul, astăzi oamenii trebuie să se „alfabetizeze”, într-un anumit sens, în ecrane, televizor, computer, pad, etc. Și tocmai cum sistemul educației publice a fost esențial pentru ca oamenii să învețe să citească, la fel este și sistemul public de educație pentru „alfabetizarea” maselor în știința ecranelor.

Ce s-ar putea argumenta împotriva unor canale ca Discovery, Animal Plannet, National Geographic? Cred totuși că Postman nu dă îndeajuns credit potențialului pe care televizorul îl poate oferi în învățământul de azi. Folosit cum trebuie televizorul poate fi o resursă educatională pozitivă. Totuși sunt de acord cu Postman, anume, că părinții nu ar trebuie să folosească televizorul ca înlocuitor al educației pe care ei sunt datori să le-o dea copiilor lor. Folosirea televizorului pentru copiii din clasele mici în procesul de predare-învățare este benefică, însă o astfel de metodă în educație este mai puțin eficientă când ne referim la studenți, decât de exemplu, interacțiunea personală cu clasa. De exemplu, să luăm ora de sociologie; folosirea televizorului ca mijloc educațional subminează scopul principal al sociologiei, studiul interacțiunii sociale între grupuri.

Dacă vrem să fim clienți deștepți ai televiziunii, copii și adulți deopotrivă, trebuie să fie conștienți de puterea din rețea. Avem nevoie de „alfabetizare” cu privire la media, de conștiința interactivității noastre comune, așa încât să luăm decizii personale și comunitare cu privire la audio-vizual pentru sluji cel mai bine, binele. Televizorul este doar încă unul din vehiculele noastre pe care le putem duce oriunde vrem; noi suntem pe locul șoferului.

Cred că o atitudine mai pragmatică, mai modestă se impune. Nu putem reduce efectele negative ale noilor medii, decât dezvoltându-le efectele pozitive. În felul acesta vom putea înțelege cum ne putem dezvolta odată cu ele fără să ne pierdem pe noi înșine. Eficacitatea televiziunii trebuie pusă în serviciul dezvoltării umane. Utilizarea noilor medii în procesul educației poate reprezenta, cel puțin pentru România, intrarea într-o nouă etapă, superioară a omului. Promisiunile sunt mari, dar nu trebuie să ne negociem identitatea și adevărurile. Poate că este rezonabil să ne asumăm riscul, să-l confruntăm, și era să închei cu calea de mijloc, însă afirm: „Vreau să văd chiar mai departe!” (tele-viziune)

Autor: Cristian Lucaci / Prof. de Teologie si Limba&Literatura Engleza la Colegiul Richard Wurmbrand, Iasi