Intrebare fara raspuns

Bate gongul de ora șase. Mă trezesc cu greu și încerc să-mi deschid pleoapele. Se lipesc parcă una de alta… Mă uit în jur și mi se pare că nu mă găsesc unde ar trebui să fiu.

Un fel de ceață se ridică și mă văd înconjurat de multe trupuri aranjate concentric în jurul meu. Sper să fie un coșmar. Bătrâni, tineri, mame cu pruncii strânși în brațe, toți, amorțiți parcă. Nemișcați, tăcuți dar parcă strigând și arătându-mi o potecă șerpuitoare. O pădure…

Nu mai conteazaă cine a aruncat bombele, nu mai contează cine profită și cine își bate joc. Sunt creaturile lui Dumnezeu, copiii Lui. Nu-s cu nimic mai prejos decât mine.

Vreau să o iau la fuga din acest mormânt îngrozitor dar nu mă pot mișca. Nu-mi pot șterge imaginea din minte. Paralizat parcă, mă simt ridicat de “ceva” și pus pe potecă. Mă ispitește să privesc înapoi dar nu am curaj.

E atâta întuneric printre copaci… Mă sperie fiecare șoaptă de vânt, fiecare mișcare, fiecare scârțâit real sau imaginar…

Sunt din nou singur. Plimbarea mea imaginara nu m-a ajutat deloc. E noapte și parcă e și mai multă confuzie. Să-i primești pe oamenii ăștia chiar daca printre ei se pitește un viitor călău al pruncilor mei?

Strâng din dinți, îmi împart pita și sper sa nu-mi hrănesc executorul.

Am căutat, și am tot căutat. Mi-e milă si jelesc pentru miile și miile de prinși la mijloc de călăi pe care indirect i-am sponsorizat… Plâng însă pentru ce are să urmeze – oricum privești lucrurile, niște nevinovați o vor sfarși prost, platind pacate care nu le aparțin și unindu-și sângele cu alia lui Abel…

Mi-e greu să înțeleg planurile Tale, Doamne. Mi-e așa de greu să pricep ceva din toată negura care parcă ne învăluie din toate parțile.

Cred însă, Doamne, că totul are, și va avea sens. Poate mâine, poate peste o lună, poate doar în veșnicie. Dar CRED.