Salutări de pe Pământ

De doi ani de când a murit tatăl meu, îmi tot aduc aminte de momentele faine pe care le-am petrecut împreună. Nu-mi vine să plâng. Îmi vine să zâmbesc de cele mai multe ori. Un om cald, plin de lumină și dragoste.

Într-o seară, după ce am citit din Biblie, am început să mă rog. Mi-a venit în minte, iarăși, tatăl meu. Am continuat să mă rog dar pe măsură ce mă rugam, mi-a venit o idee. Am terminat propoziția, m-am oprit puțin, și apoi m-am rugat aproximativ așa: “Doamne, tu ești un Dumnezeu al viilor, nu al morților. Transmite-i te rog salutările mele, lui tata.” După ce am terminat rugăciunea, am stat și m-am gândit la ce am spus. Salutari lui tata, de pe pământ. Nu știu dacă e teologic corect ce am zis și sincer, nici nu mă interesează.

Nu este însă, speranța revederii și credința că Isus a murit și a înviat, punctul central al credinței noastre?

Acum, că sărbătorim moartea și învierea lui Isus Cristos, nu e asta cea mai fantastică veste pe care un om o poate primi? Cred că nu am înțeles niciodată, mai bine ca acum, după moartea tatălui meu, cât de esențiala este credința în învierea lui Cristos. Nimic din ce se poate obține în lume, nu este atât de prețios ca și credința în Fiul lui Dumnezeu. Nimic.

Când mă gândesc la învierea lui Isus, îmi vine de fiecare dată în minte, cine e de fapt Isus. Este Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat. Este Cuvântul prin care a fost creat universul și este Mielul lui Dumnezeu care spală păcatele oamenilor prin sângele Său. Mi se duce gândul și înspre cartea Apocalipsa, unde Isus i se arată lui Ioan:

“…am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă și arsă într-un cuptor și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri și faţa Lui era ca soarele când strălucește în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. …”

(Apocalipsa 1:12-17)

O priveliște fantastică! Mielul lui Dumnezeu, care a venit prima dată ca și mântuitor, se va întoarce, odată, ca și judecător.

Pentru cine au însă numele scrise în cartea Mielului, pentru ei, Apocalipsa 22 are cele mai frumoase cuvinte pentru un muritor:

“Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. Și îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare și adevărate. Și Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.” „Și, iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzește cuvintele prorociei din cartea aceasta!””

(Apocalipsa 22:1-7)