Un Dumnezeu fara datorii

Răsfoiam zilele trecute paginile unei cărţi şi mi-am oprit privirile şi gândurile la cuvintele: „Dumnezeu nu mi-a datorat niciodată nimic.” (Livingstone) La o primă citire, evident, am spune exact aşa stau lucrurile: Dumnezeu chiar nu ne datorează niciodată nimic. Şi dacă este evident acest lucru, atunci de ce să fi spus aceste cuvinte Livingstone? Să fie vorba de vreo frământare, de vreo perioadă anume a vieţii lui sau poate că e vorba de o afirmaţie spusă după ce a înţeles că de fapt aşa stau lucrurile?!

Nu ştiu ce gândea Livingstone, însă hai să privim la noi înşine. Ce anume ne-ar determina să spunem aceste cuvinte? Oare nu cumva se întâmplă să ne purtăm ca şi cum Dumnezeu ne-ar datora ceva? Trebuie să recunoaştem că dacă nu avem o viaţă disciplinată de rugăciune, ne putem trezi că aproape în întregime, în totalitate… cerem, cerem şi iar cerem, ca şi când Dumnezeu ne-ar datora ceva. Într-un asemenea caz, de obicei apare acea scuză cum că Dumnezeu este Tatăl nostru, noi suntem copiii Lui, iar El are grijă de toate nevoile noastre. Însă nu trebuie să uităm că pe lângă obligaţii, un părinte are şi drepturi. Nu venim în faţa lui Dumnezeu doar cu cererile nostre, motivând că e de datoria Lui de Tată să ne facă, să ne dreagă. Să nu uităm că Dumnezeu nu este la cheremul nostru! Dumnezeu nu stă la dispoziţia noastră. Rolurile sunt invers. Noi suntem la dispoziţia lui Dumnezeu. În termenii aceştia ar trebui să gândim!

Un alt lucru destul de greu de înţeles de noi este că Dumnezeu nu esti şi nici nu poate fi obligat să ne dea absolut tot ce vrem, tot ce-i cerem. Dumnezeu nu are nici o obligaţie faţă de noi! Aşa că ne va răspunde la cererile noastre, la rugăciunile noastre, în măsura în care El crede de cuviinţă că este bine pentru noi să primim ceea ce am cerut. Poate că noi vom spune: „dar L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea cutare lucru” Să ne amintim că se prea poate ca felul în care i-am cerut ceva să sune mai mult a ordin, ca pe vremea când eram copii şi ceream de la părinţii noştri, însă cu fruntea încruntată, bătând cu pumnul în masă ori arătându-ne ifosele. Din nou, se nu uităm că Dumnezeu nu este obligat să ne dea nimic. Nu ne datorează nimic!

Te-ai gândit vreodată că am încercat să-L şantajăm pe Dumnezeu? Da, am încercat să-L şatajăm. Am rostit cuvinte precum Domnul meu, Tatăl meu, Preaiubitul meu, deşi trăiam în păcat, deşi faptele noastre nu dovedeau că Dumnezeu este Domnul nostru, că este Preaiubitul nostru. Şi, mai mult, în loc să ne cerem iertare pentru păcatele noastre, din nou cerem gândindu-ne că fiind Tatăl nostru ne va oferi ceea ce ne dorim. Şi ne mai mirăm când răspunsul întârzie să apară, ba chiar îndrăznim (într-un fel sau altul) să-L luăm la întrebări. Nu, Dumnezeu nu este la degetul nostru mic, ci noi suntem la degetul Lui. El poate face ce vrea cu vieţile noastre; suntem creţia Lui, nu ne datorează nimic… 

Dumnezeu nu este o persoană oarecare pe care să o tratăm fără respect. Ba din contra, Dumnezeu merită tot respectul nostru! Dumnezeu este Rege peste întreg pământul. Îţi aminteşti cum erau priviţi regii, cum veneau oamenii în faţa unui rege? Cu respect, cu o atitudine de smerenie, cu reverenţă… Cu atât mai mult noi ar trebui să venim într-un astfel de mod în faţa lui Dumnezeu care e vrednic de toată cinstea.

Noi suntem cei datori faţă de Dumnezeu. Lui Îi datorăm viaţa, Lui îi datorăm şi şansa vieţii veşnice. Însă, ciudat, nu trebuie să mai plătim nimic pentru aceasta. Preţul a fost plătit prin Hristos. Într-adevăr, îi datorăm lui Dumnezeu recunoştinţa noastră; merită şi s-ar bucura să avem o astfel de atitudine faţă de El. Să nu cumva să credem că făcând fapte bune vom putea compensa cumva jertfa lui Hristos. Nu! Faptele noastre bune sunt şi vor fi ca dovadă a dragostei noastre faţă de El, ca dovadă a faptului că suntem copiii Lui. Şi pentru că vrem să trăim cu acest statut de copii ai lui Dumnezeu, avem anumite îndatoriri. Spre exemplu suntem chemaţi spre a fi sfinţi, să trăim în ascultare de Dumnezeu. Or aceste lucruri le privim mai mult decât ca reguli, ci mai degrabă ca lucruri care ne sunt dragi să le facem, e o plăcere să trăim după placul lui Dumnezeu. Iată dar, că îndatoririle noastre au frumuseţe şi le dorim (ori cel puţin ar trebui).

Se mai poate să spunem, poate indirect, că Dumnezeu ne este dator cu răspunsul unei rugăciuni mai vechi. Într-adevăr, e posibil ca Dumnezeu să aleagă un timp anume pentru a ne răspunde, poate să ne răspundă negativ, însă niciodată nu-L putem acuza pe Dumnezeu cum că ne-ar fi dator cu ceva.
Singurii care au îdatoriri suntem noi. Dumnezeu nu ne datorează nimic. Noi suntem la dispoziţia Lui şi nu El la dispoziţia noastră… Avem „Un Dumnezeu fără datorii”….

Autor: Norrishor